Zigu ORNEA Dicţionarele definesc snobul drept o persoană care admiră şi adoptă fără discernămînt şi cu orice preţ tot ceea ce este la modă, snobismul fiind, în consecinţă, conduita specifică a snobului. E, aş spune, o maladie care instalează personajul care o practică în plin ridicol. Dar acesta n-are niciodată sentimentul că e "bolnav", continuînd să practice, cu superbă aroganţă, obiceiurile sale, fiind chiar mîndru şi simţindu-se superior că e în pas cu vremea, compătimindu-i sau bătîndu-şi joc de cei ce nu ştiu obiceiurile, comportamentul înnoitor, în rînd cu lumea "bună". Voi reveni la acest comportament şi la această tipologie. Deocamdată aş vrea să notez precizarea că a te comporta după regulile timpului nu e deloc o manifestare a snobismului. Să amintesc un caz care fixează, cred lămuritor, fenomenul. De pildă în ultimul pătrar al secolului trecut şi, binişor, în primele două decenii ale secolului nostru regula de civilitate în societatea suspusă presupunea că două persoane care nu se cunoşteau şi voiau, totuşi, să convorbească era ca cel interesat să procedeze prin a depune celuilalt, acasă, o carte de vizită. Cel vizitat era dator să-i întoarcă gestul, fireşte tot prin intermediul cărţii de vizită, şi să-l caute acasă, intrînd, astfel, în relaţii. Ba chiar, prin extensie, regula vremii prescria ca de sărbători, în zilele aniversare ale cuiva, ceilalţi, chiar cunoscuţi, să depună o carte de vizită, semn de atenţie şi consideraţie. Pilduitoare mi se pare a fi, în acest sens, atitudinea lui Titu Maiorescu în 1916. Cum se ştie, la 23 noiembrie 1916, premierul Ion I.C. Brătianu, ultimii miniştri şi Curtea Regală părăsesc Bucureştiul. De îndată au intrat în Bucureşti armatele inamice de ocupaţie, în frunte cu mareşalul german Mackensen. Acesta a voit să aibă o conversaţie cu T. Maiorescu, fostul prim-ministru al României pînă în ianuarie 1914 şi cunoscut ca