Octavian O. Oprescu are 42 de ani, o slujba anosta si locuieste impreuna cu mama sa pensionara intr-un bloc vechi din Bucuresti. Pare portretul unui om obisnuit, dar acum trei saptamani totul s-a naruit brusc:
„Am facut cea mai mare prostie din viata mea” isi aminteste domnul Oprescu. „Mergeam prin parc si vad dintr-o data o tipa cu o sticla din-aia noua de Prigat (bautura mea preferata). Am ramas cu ochii pironiti pe ea (foarte tare ambalajul ala alb!) si... in cateva fractiuni de secunda s-a intamplat. Rambo, sufletul meu patruped si pereche, DISPARUSE!!”. Bantuit de trauma pierderii catelusului sau, Oprescu il cauta fara succes prin parcuri, adaposturi si gropi de gunoi si are intr-o noapte un vis suprarealist cu acesta: „Stateam amandoi la o terasa. Eu plangeam ca un copil: „Pe unde mi-ai umblat, Rambooo!” la care el imi raspundea cu un glas stins (parca era vocea maica-mii): ;<
Speranta reinvie si domnul Oprescu pleaca in cautarea lui Rambo si a stapanului sau vitreg, despre care s-ar fi auzit ca va participa la probele de calificari de la Iasi, din cadrul Olimpiadei Oamenilor Obisnuiti. Din pacate, el ajunge prea tarziu la locatia de concurs: patrupedul si omul cu sapca plecasera deja catre Brasov, unde va avea loc a doua etapa de calificari din cadrul aceluiasi eveniment.
Intr-o scrisoare emotionanta (si usor patetica) trimisa la redactia noastra, domnul Octavian