L-am cunoscut pe Marian acum vreo 30 de ani. Eram amîndoi la Bucureşti şi era anotimpul castanilor înfloriţi. Eu ieşisem într-o pauză în grădina de lîngă Biblioteca Academiei, el se îndrepta spre clădirea centrală, cu o mapă voluminoasă, vorbind cu un drag prieten comun, un clasicist foarte cunoscut nu doar în România, Mihai Nasta, un adevărat intelectual european. Mihai, în italiana sa pe cît de îngrijită, pe atît de expresiv colorată, mi l-a prezentat pe tînărul său coleg cu vorbele frumoase care se foloseau adesea (şi poate se folosesc încă) în Europa Centrală pentru a însoţi ceremonialul prezentărilor între persoane din lumea culturii. „Ţi-l prezint pe cel mai bun italienist din tînăra generaţie, s-a format în Italia, la Universitatea «La Sapienza» din Roma, şi şi-a dat licenţa în filologie romanică cu Aurelio Roncaglia!“. Desigur, premisele constituiau o foarte bună carte de vizită, la care s-au adăugat imediat afabilitatea interlocutorului din Cluj – oraş în care predasem timp de două semestre literatura italiană, cu zece ani înainte, avînd bune relaţii cu mulţi profesori de la Universitatea „Babeş-Bolyai“ –, elocvenţa sa rafinată şi elegantă, buchetul de proiecte şi de informaţii pe care ştia să le lege între ele cu o dezinvoltură desăvîrşită, ce confirma maturitatea cercetătorului (pe atunci în vîrstă de doar 30 de ani).
M-am întors în Italia, dar am urmărit cu atenţie – chiar dacă de la distanţă – inepuizabila activitate ştiinţifică şi culturală a noului meu prieten. Şi eu proveneam din filologia romanică, o disciplină pe care o predam la Universitatea Calabria, şi în interiorul căreia puteam introduce noţiuni de lingvistică românească şi puteam oferi un modul de literatură română. După cîţiva ani, ca urmare a pensionării lui Silvio Guarnieri (un valoros critic militant şi deopotrivă românist pasionat), Universitatea din Pisa m-a invitat să predau