La început, în MMA erau doar două reguli: să nu muşti şi să nu-i scoţi ochii adversarului. Bursa unui luptător în România începe de la 500 de dolari, pentru care încasezi o ploaie de lovituri. Sursa: APSursa: AP
1 /.
La şapte seara, în sala de antrenamente a luptătorului Ciprian Sora, vreo zece tineri îşi împart pumni cu o viteză fulgerătoare. Pentru un amator ar fi ca nişte lovituri de baros, dar băieţii aceştia par să aibă craniile din oţel. Parchetul sălii duduie, fiecare pumn scapără ca un fulger urmat de un tunet ce face ravagii în capul colegului de antrenament. Fiecare lovitură are un singur scop: să-l facă KO pe adversar.
Au privirea fixă, inexpresivă şi toată încordarea e transmisă masei musculare, care zvâcneşte ca o herghelie de cai în galop. Încing sacii de box până îi trec zece valuri de transpiraţie şi îşi înroşesc tibiile ca şi cum le-ar fi copt la plită. În luptă trebuie să dea cu picioarele, cu pumnii, coatele şi genunchii, să-şi stranguleze ad versarul, să-i întindă ligamentele ar ti culaţiilor până pocnesc.
Ei sunt durii care scuipă sânge la fiecare luptă şi se bat în cea mai dură şi permisivă întrecere din lume, MMA, un sport care a avut la începuturi două reguli: "Să nu-i bagi degetele în ochi adversarului şi să nu-l muşti". În rest, orice era permis, iar învingător era cel care ieşea din cuşcă pe picioarele sale, locul de desfăşurare a luptei.
Din anii ’90, de la prima luptă, şi până în zilele noastre s-au mai introdus reguli ca să-i permită recunoaşterea ca sport oficial. Însă a rămas cea mai dură formă de luptă.
"Îi ţâşnea sângele. Mă bat de plăcere"
"Primul pe care l-am bătut era un luptător de 36 de ani, avea 5-0 la lupte câştigate. Era antrenor de lupte greco-romane şi făcuse mulţi ani box. L-am bătut la puncte, după zece minute. Avea fruntea spartă şi îi ţâşne
