E usor sa critici si sa demolezi, e greu sa gasesti solutii, sa construiesti. in intersectia trecuta mentionam nevoia de a crea o noua „clasa intelectuala“, fara a spune prea multe despre cum ar fi cu putinta asa ceva si, mai cu seama, fara a schita macar un „portret-robot“ al acestui intelectual de care vorbeam. Si nu fara motiv; subiectul este extrem de dificil, imposibil de cuprins in punctul minuscul pe care-l reprezinta o „intersectie“. Terenul este minat si la tot pasul te paste o capcana.
Dar pietre razlete pentru o asemenea constructie (nu, nu este vorba de un templu, cvasi-parafraza este intimplatoare, o festa pe care mi-a jucat-o memoria) se pot aduna chiar si in acest cadru restrins. Mai intii as vrea sa amintesc ca in perioada care a urmat dupa „revolutie“, multi autori – unii putin cunoscuti pina atunci – au inceput sa puna intrebari extrem de pertinente in legatura cu rolul intelectualului intr-o lume radical diferita, care incepea sa se contureze la orizont. Schimbarea care se petrecuse in Romania era enorma, dar ea se derula pe fundalul unor schimbari nu mai putin zguduitoare in lumea intreaga. intrebarile se puneau atit in legatura cu trecutul, care in mod firesc era fundalul pe care se vor desfasura marile schimbari, dar si in spatiul aparent (doar) gol, al unui viitor plin de promisiuni. Foarte repede, punctele de reper ale trecutului au devenit intelectualii generatiei de dupa primul razboi mondial (numita de unii „generatia ’27“) fiindca, pe de o parte, ei reprezentau un suflu nou in epoca, legati fiind – intr-un fel sau altul – de modernismele timpului in plan cultural si politic, iar pe de alta, fiindca intelectualii cei mai proeminenti ai Romaniei postbelice proveneau din aceasta generatie.
Problematica acestei alegeri se trage din faptul ca multi dintre intelectualii considerati a avea rolul de model de urmat (role
