În urmă cu mai mulţi ani, grupul Divertis avea un serial radiofonic deosebit, numit „Viaţa la ţară”. Acolo, intriga se concentra pe lupta pentru postul de primar între câţiva doritori de putere, dar care erau finanţaţi de un anume Hofman din Germania, aspect ce l-a făcut pe povestitorul serialului să sublinieze: „fără ajutorul german, nimic nu se face în satul Branca-Costeşti”.

Deşi acolo era doar un serial umoristic, cu tot complexul de anecdote al anilor 1995 – 1998, o realitate se desprindea fără echivoc: investiţiile germane în România – şi, prin extensie, cele ale statelor vorbitoare de limbă germană – erau considerate de români drept o soluţie necesară ridicării economiei naţionale.

Trebuie să observăm că românii au un simţ foarte bine orientat asupra realităţilor ţării lor, dar şi asupra celor din statele europene, deoarece 90% din migraţia etnicilor români se face pe acest continent.

Astfel, deşi clima face ca anumite ţări să fie preferate sub aspectul migraţiei, precum şi a lejerităţii asimilării limbii, pentru români totuşi este foarte clar: seriozitatea la cote înalte le aparţine anglo-saxonilor, iar pentru orice agent economic român posibilitatea de a exporta în aceste ţări – de multe ori dublată şi de importul din aceleaşi state – este echivalent cu o garanţie guvernamentală în argint sau chiar în aur.

Dintre toate statele europene, cele vorbitoare de limbă germană au un prestigiu aparte, pe care îl putem întîlni în diferite formule: „păcat că austriecii nu au păstrat Oltenia mai mult de 20 de ani” – referinţa este la anii 1718 - 1739 când ocupaţia autriacă s-a extins şi asupra acestei regiuni sau „domnu-i domn dacă vorbeşte nemţeşte” – expresie întîlnită mai frecvent şi în variante în Ardeal şi Banat. Cele două formule oferite nu sunt decât o parte a prestigiului pe care Germania şi Austria le au în România.

De aceea, se ob