Medicina anilor ’90 a devenit, în mare măsură, moleculară. Cele mai importante realizări – în domeniul fiziopatologiei celulare şi al elucidării mecanismelor moleculare de producere a bolilor – sunt prezentate de dl prof. dr. Mircea Covic, la rubrica Medicină genomică.

În doar 20–30 de ani, noile tehnologii de analiză a acizilor nucleici (descrise în articolul anterior), dublate de noi metode de studiu al proteinelor, au generat consecinţe majore pentru teoria şi practica medicală. Restructurându-şi elementele sale fundamentale, prin introducerea anatomiei şi fiziologiei genice, şi înlocuind nivelul „clasic“ de analiză celulară cu studiul moleculelor complexe, medicina anilor ’90 a devenit, în mare măsură, o medicină moleculară. Evident, nu s-a renunţat la stetoscop sau explorări biologice şi/sau imagistice şi nici la bisturiu ori alte instrumente mânuite de inteligenţa şi priceperea medicilor. Dar fiziopatologia bolilor se rescrie la nivel de molecule, diagnosticul genotipic sau molecular devine mai performant, iar noile clase de medicamente, care „ţintesc“ moleculele implicate în patogenia bolilor, sunt tot mai eficace. În aceste condiţii, medicul practician este obligat să-şi actualizeze cunoştinţele pentru a înţelege, stăpâni şi utiliza corect noile achiziţii ale medicinii moleculare. Intenţia noastră în această prezentare este doar de a motiva necesitatea schimbării de atitudine. Cele mai importante realizări ale medicinii moleculare s-au înregistrat în domeniul fiziopatologiei celulare şi al elucidării mecanismelor moleculare de producere a bolilor. Vom menţiona, sintetic, doar câteva descoperiri (încununate cu premii Nobel) care au permis înţelegerea mecanismelor fundamentale de funcţionare a celulelor şi a dereglării lor în diferite stări patologice: controlul genetic şi epigenetic al sintezei şi funcţiei proteinelor; descifrarea mecanismel