Când la ştiri vedem cutremure, secetă, accidente, epidemii, şomaj etc., este greu de crezut că mai putem vorbi despre dezastre şi… la Operă. Sursa: Katrin Talbot

Sigur că în domeniul artistic dezastrul nu omoară pe nimeni; poate şi de aici dramatismul unui eşec, care nu este palpabil, nu lasă consecinţe imediate, dar este cu atât mai trist cu cât el vine pe fondul unor aşteptări maxime, şi riscă să înlocuiască un succes – dorit, muncit, meritat.

Că intenţiile bune nu sunt suficiente a devenit evident din nou cu ocazia premierei de la Operă cu „Don Pasquale”, din 30 mai. Direcţiunea s-a zbătut pentru ca spectacolul să aibă toate premizele unei reuşite: o muzică fermecătoare şi o echipă tânără şi valoroasă, de la regizorul cu o frumoasă carte de vizită la dirijorul cel mai lăudat al Operei, de la subretă la bas. Dar, aşa cum bine zicea Murphy, dacă ceva poate să meargă prost, atunci va merge prost.

La Operă, de sute de ani a devenit o lege nescrisă faptul că vedeta unui spectacol este tenorul. Şi atunci, când în locul unei voci frumoase şi a unei maniere de cânt fermecătoare te confrunţi cu efortul nereuşit de a stăpâni registrele şi de a gestiona acutul, te întrebi pentru ce au mai deschis cortina, dacă nu aveau cu cine da spectacolul.

Este dezolant să vezi că prima scenă a ţării nu poate alinia o garnitură de patru solişti care să nu o facă de ruşine. Iar dacă singurul incompatibil cu statutul unei premiere este tocmai tenorul (Valentin Racoveanu - care sper că doar a prins o zi proastă) impresia lăsată publicului este grav prejudiciată.

Noroc că publicul a ştiut să discearnă şi l-a sancţionat doar pe tenor, răsplătindu-i cu o furtună de aplauze pe ceilalţi trei solişti, pe regizor şi pe dirijor, al căror succes a părut, prin comparaţie, de-a dreptul eclatant.

Vedeta serii a fost, de depart