● Devo, Something for Everybody, A&A Records/Warner Music Licensee, 2010.
Devo a fost mereu un proiect muzical care a scăpat nonşalant categorisilor atît de convenabile criticii de muzică şi isteriei atît de dragi falansterelor de fani. Înţeleasă în fel şi chip de unii sau de alţii, trupa imprevizibilului Gerald Casale este astăzi, la 30 de ani distanţă de „Whip It“, cel mai straniu hit care a lovit vreodată Billboard-ul, un soi de legendă, iată vie, despre care se vorbeşte pe la colţuri. Anii ’00 au adus cu ei, pe lîngă mult clamata revoluţie (devoluţie?) a mediilor transportatoare de muzică, şi o stilistică arheologică a creatorilor de sunet, referenţialitatea lor forînd insistent zonele obscure ale istoriei culturale. Aşa se face că artişti precum Peaches, The Killers, LCD Soundsystem sau mai proaspeţii Method Actors îşi asumă ca moştenire sound-ul manufacturat de Devo, acea întîlnire unică dintre punk, krautrock, electro şi pop art. Aşa se face că un festival precum Sonar-ul, dedicat, în principiu, noii muzici, îi lista acum puţin timp pe una dintre scene, confirmîndu-le prin acest gest dreptul de precursori ai esteticii momentului.
DE ACELASI AUTOR Melodii, melodii Pop tabloid Amintiri din epoca de azi După douăzeci de ani Au trecut 20 de ani de la ultimul album de studio semnat Devo, timp în care colectivul din Ohio a concertat sporadic, în care şi-a vîndut sufletul reclamelor sau celor de la Disney – pentru a da naştere unui grup de sosii minore numit, cum altfel?, Devo 2.0 –, în care unii dintre membrii trupei s-au aventurat în proiecte individuale, în care şi-au anunţat intenţiile de a face un nou album şi au negat, în acelaşi timp, posibilitatea apariţiei lui, în care au tăcut, bine ascunşi într-un „cocon al tăcerii“, cum numea însuşi Casale perioadele de absenţă completă.
Acum un an, liniştea asta fusese spartă de anunţul apariţiei
