Pericolul unui nou val de recesiune în SUA şi Europa este semnificativ; sunt semne (indicatori) care arată într-o asemenea direcţie. Această situaţie face ca bănci centrale să continue să fie în primul rând al eforturilor de evitare a ceea ce este mai rău, o prăbuşire a sistemelor financiare, aşa cum s-a întâmplat în Marea Depresiune. Unele băncile centrale sunt supuse unui tir lipsit de fair-play din partea politicului. În SUA sunt candidaţi la preşedinţie care l-au numit pe Ben Bernanke, şeful Fed, „trădător”. Fed-ul face ceea ce face, întrucât condiţiile financiare au rămas extrem de complicate, şi riscurile de reintrare în recesiune fiind considerabile.
În zona euro, situaţia este mai gravă, deoarece criza datoriilor suverane este numai o faţetă a crizei unei uniuni monetare care are un design defectuos; inexistenţa unei trezorerii comune, a instrumentelor de intervenţie la şocuri asimetrice, inexistenţa unui sistem de reglementare şi supraveghere comun îşi arată colţii acum, când este tot mai greu. Băncile centrale sunt şi sub tirul lansat de industria bancară, care se plânge că noile reglementări, Basel III, ar fi prea constrângătoare. Este notorie disputa între Mark Carney, guvernatorul băncii centrale a Canadei şi Jamie Dimon, CEO al JP MorganChase. Basel III, în esenţă, cere grupurilor bancare mari să deţină capital propriu cu circa 2,5% din active peste medie – să ajungă astfel la aproape 10% din active. Dar grupurile bancare mari sunt şi cele care creează riscuri sistemice mari. Pentru o legislaţie antitrust eficace, cerinţe sporite de capital propriu şi lichidităţi au sens. Argumentul lui Dimon că aşa ar fi împiedicată creditarea nu este convingător. Nu aceste reglementări descurajează creditarea, ci condiţiile generale din economie. Criza financiară a fost generată, în primul rând, de dereglementări (precum renunţarea la Glass Steagall şi ad
