Nimic nu poate justifica terorismul, dar motivele şi pretextele lui sunt, de obicei, destul de limpezi. Tragedia din Norvegia şochează pentru că rămâne de neînţeles – cel puţin în afara sferei stricte a patologiei.
Nu întâmplător, imediat după carnagiu, autorităţile, presa şi opinia publică îi treceau în revistă pe suspecţii de serviciu. Primele ipoteze vorbeau despre răzbunarea Al Qaeda pentru uciderea lui Osama ben Laden, despre ameninţările lui Gaddafi, sau despre furia fundamentaliştilor musulmani încă ultragiaţi de scandalul caricaturilor. Autorii erau căutaţi în pepinierele clasice ale terorismului internaţional, acolo unde disperarea, sărăcia, lipsa de educaţie şi de perspective produc indivizi dispuşi să moară cu bomba la brâu. Dar oroarea din Norvegia nu a fost opera unui musulman născut în vreo tabără de refugiaţi sau spălat pe creier în vreo madrasa afgană. Nu poate fi legată de nici o revendicare clară. Şi, de fapt, de nici o ideologie.
Anders Behring Breivik urăşte: Islamul şi feminismul, marxismul şi globalizarea, multiculturalismul şi corectitudinea politică. Vastele lui scrieri postate pe Internet sunt un ghiveci delirant de frustrări şi clişee culese din zone fundamental incompatibile. Dar, schimonosite de o minte bolnavă, toate doctrinele încep să semene între ele. Iar creştinismul fanatic poate îmbrăca forme la fel de odioase ca fundamentalismul islamic. Tragedia din Norvegia demonstrează, de fapt, un singur lucru: că nebuni sângeroşi se nasc oriunde. Nu sunt neapărat produsul unui mediu defavorizat, sau al unei ideologii anume. Nici măcar societăţile cele mai prospere şi progresiste nu sunt ferite de asemenea excrescenţe maligne. Sărăcia din localitatea americană Columbine nu explica, desigur, demenţa ucigaşă a celor doi elevi de liceu care şi-au mitraliat cu sânge rece colegii, în august 1999. După cum rămâne inexp
