În miezul verii, am aflat, cu stupoare, că soprana Mirela Zafiri s-a stins din viaţă, la vârsta maturităţii artistice, doar câţiva apropiaţi ştiind că îşi descoperise probleme grave de sănătate, deşi, paradoxal, analizele trimise la clinici din străinătate au infirmat diagnosticul pus de medicii români. Şi totuşi… Când am primit vestea, mi-a fost greu să cred că este reală, pentru că, în toamna trecută, îşi împlinise visul de a debuta la Opera Naţională Bucureşti în rolul principal din Motanul încălţat, pe care l-a realizat cu un deosebit succes (deşi, culmea, chiar cu aria din acea operă se prezentase la ultima audiţie pentru angajarea ca solistă şi… nu intrase în etapa următoare!). Iar în februarie mai susţinea întâlnirile muzicale pe care le iniţiase la Biblioteca Metropolitană… Încă din anii studenţiei a dorit să fie mereu în lumina reflectoarelor, mereu în atenţia celor din jur, a publicului, a mass-mediei, susţinând recitaluri, cântând apoi pe scena Operei din Braşov, unde a devenit solistă, apărând şi în gale de operă în oraşul său natal, Lugoj, dar şi în Grecia sau Italia, înregistrând pentru CD-uri, prezentându-se la concursuri din ţară şi de peste hotare, dând interviuri la televiziuni, luându-şi doctoratul cu o temă referitoare la miniatura vocal-instrumentală românească (determinând numeroase recitaluri de lied şi investigarea detaliată a creaţiei unor compozitori contemporani) – totul cu o intensitate, o implicare şi o tenacitate cu totul ieşite din comun –, ceea ce m-a făcut să gândesc că… a ars prea repede la pr Publicitate opria sa flacără. Dar a trăit totul din plin, cu un entuziasm aproape de exaltare, mereu zâmbind, mereu elegantă şi plină de vervă, având şi o familie minunată, aşa încât, făcând abstracţie de tristeţi şi nedreptăţi, cred că a avut o viaţă împlinită, deşi nedrept de scurtă. Culmea este că cei care i-au făcut rău pentru că…