Karl Marx a fost un filosof care a vrut schimbarea lumii. Interpretarea ei i se parea insuficienta, o expresie a unei blamabile si, la limita, culpabile nevolnicii. Nu i-a fost de ajuns sa intemeieze o noua filosofie a practicii, a dorit, cum observa candva Louis Althusser, si o noua practica a filosofiei pe care Lenin a imbratisat-o neconditionat. Nefasta formulare leninista — “In filosofie nu exista decat doua partide, cel al burgheziei si cel al proletariatului” — reducea, in chip manicheist, campul ideilor la un pustiitor partizanat (partiinost’), convertea materialismul istoric in materialism isteric. Ajuns la putere, neo-iacobinul Lenin ii prigonea pe filosofi, ii aresta si, in cel mai fericit caz, ii expulza (cazul faimosului vapor al filosofilor pe care s-au aflat Nikolai Berdiaev, Semion Frank, Pitirim Sorokin si atatia alti straluciti exponenti ai gandirii ruse).
Nimeni nu a surprins mai bine paradoxul situatiei epistemice si morale in care s-a plasat Marx decat el insusi atunci cand a scris: ”Filosoful, o parte alienata a acestei lumi, se pune pe sine ca masura a lumii”. Clocotitoare, vibranta, vertiginoasa si amenintatoare, retorica lui Marx era apocaliptica si tocmai de aceea electrizanta. Asemeni lui Nietzsche, Marx a filosofat cu ciocanul criticii radicale. Au tanjit amandoi catre o imposibila revolutie totala (filosoful politic Bernard Yack a scris o carte remarcabila pe acest subiect). “A fi radical, scria tanarul Marx, inseamna a merge la radacina lucrurilor. Iar pentru om, radacina lucrurilor este chiar omul”. Poate ca aici aflam actul de nastere al relativismului etic marxist. Un celebru capitol din primul volum al “Capitalulului” se incheie vituperant si neiertator: “Ceasul din urma al exploatarii capitaliste a sunat. Expropriatorii sunt expropriati”. Este ceea ce-i atrage si azi pe multi dintre cei care prefera sa ignore cos