În plină paradă a discursivităţii, a prozei care sufocă poemul, a narativizării cu program şi, mă rog, cu metodă, a pretinsei autenticităţi (care diaboliza calofilia, pregătind terenul pentru minimalismul înţeles foarte repede însă ca legitimare a mizeriei stilistice şi ca atare a mediocrităţii), apare un autor pe contrasens.
Am citit, de la un capăt la altul, o dată şi încă o dată, cu note şi sublinieri, după un tipic propriu (îl au probabil şi alţii; aş face, apropo, o expoziţie cu felul în care „stoarce” cărţile de înţelesuri bunul meu prieten, Nicolae Leahu – veritabile picturi foviste în carioci şi cerneluri, care dau seamă, vorba cronicarului, despre teribilul uneori travaliu de pătrundere şi asimilare), o carte care n-a prea intrat la vremea ei în graţiile criticii noastre. Număr două sau trei cronici (nici nu cred că au fost mai multe), dintre care doar una, a Luciei Ţurcanu, e pertinentă şi nu afectează nimic peste limitele bunului de transmis, ca să zic aşa: mic model de probitate şi o marcă a acestui critic de la care trebuie să aşteptăm lucruri temeinice. În rest tăcere, una desigur simptomatică, procesul literar de la noi transformându-se în ultimii ani din utopie – care avea măcar consistenţa unei hărţi imaginare – de-a dreptul în himeră, într-un dublu degradeu de audienţă, dar şi de substanţă, cum ar veni. Păcat, fiindcă volumul (Dulceaţă de coarne, de Ana Rapcea) e remarcabil prin superbia punctului său de plecare (cu o contrapondere pe măsură la sosire!). O să mă explic îndată. Să întreb o secundă înainte ce sunt ideologiile? Şi o formă de gregaritate, s-ar zice, altfel n-ar produce marginali şi tot felul de raporturi de tensiune între aceştia şi majoritari, între grup şi izolaţi. Poveste veche: cine nu subscrie, nu consimte, e meprizabil, vezi dumneata. Şi aici ca şi în politică – nu spun o noutate – taie şi spânzură regimul lui partipri.