Admiterea la Bele Arte perpetuează legendele de demult ale unor ciudaţi. Au reuşit, dar n-au devenit artişti. De la ei n-a rămas decât amintirea unor năzbâtii academice mari. E posibil ca tocmai aceste legende să le fi afectat formaţia. Se ştie că, pentru examenul de la institutele de artă, candidaţii se pregătesc, unii chiar cu profesorii de aici, ani de-a rândul. Nu poţi să vii doar cu ce ai învăţat în liceul de cultură generală şi să speri la un loc în anul întâi. Totuşi, un băiat din Valea Jiului s-a înscris şi, cu toate că învăţase să deseneze de unul singur, fără nici o îndrumare sistematică şi cu autoritate profesională, a intrat. Când nişte subiectivi măsoară talentul altor subiectivi se întâmplă tot felul de lucruri, între care şi faptul că subiectivii cu catedră se regăsesc în timiditatea şi lipsa de şansă a unor tineri şi îi ajută forţând soarta. Forţând deciziile comisiei. Corect nu-i, dar cine poate să spună ce rol are corectitudinea în artă?
Băiatul din Valea Jiului şi-a dat seama după jumătate de an că, în facultate, pregătirea aceea specială pentru admitere contează ulterior chiar mai mult decât la examenul propriu-zis şi că el o să fie mereu un caz. S-a retras, spre mirarea tuturor, s-a pregătit până toamna următoare cu profesionişti, a învăţat tot ce trebuia să ştie un om care se încumetă să dea la Arte Plastice şi s-a înscris pentru o nouă admitere, de astă dată în cunoştinţă de cauză. Şi a reuşit. Dar nu imediat, ci după ce a căzut şapte ani la rând, când, cunoscându-i-se legenda, a fost primit din milă.
Din excentricităţi se mănâncă o pâine în artă, dar din mediocritate e mai greu. O altă întâmplare, tot cu un bizar, priveşte rolul genei, marcajul biologic. Unii se nasc miniaturişti, la fel cum alţii se nasc monumentalişti. Existând o catedră de artă monumentală, nu există şi una a miniaturiştilor