Alex, eu cred că – în afară de accidente – actul de a muri înseamnă, de fapt, a nu mai putea rezista dorinţei de a pleca în altă parte. Mori atunci când te învinge ACEL dor de ducă. Aşa a fost şi cu bunicul meu: la 99 de ani, toamna, a decis că este de ajuns – pentru el nu mai era nimic de făcut AICI.
Pentru mine, Alex, plecarea ta s-a petrecut în două etape. Prima oară, când ţi-am citit scrisoarea publică de rămas bun din Dilema Veche şi am aflat că ţi-ai lipit pe valiză un sticker cu „Buenos Aires”. Vineri dimineaţa, pe 13 noiembrie 2009, ţi-am scris un mesaj în care îţi uram „Vânturi bune” în noua ta aventură în ţara lui Ernesto Sabato, pe care amândoi îl preţuim atât de mult.
Mi-ai răspuns că încă din copilărie ţi-ai dorit să ajungi în Argentina, „acest loc mitic/fabulos = Sabato (...), dar şi Borges, Bioy-Casares, Cortazar…”. „Argentina mi s-a părut, dintotdeauna, cea mai europeană ţară din America Latină, iar Buenos Aires – cel mai cosmopolit oraş din emisfera sudică. De când am ajuns – a trecut deja o săptămână – sunt într-o vrajă continuă...”, îmi scriai tu. Mi-ai povestit apoi despre avenidele aglomerate, înţesate de taxiuri cu acoperiş galben, şi despre imensele parcuri pline de copaci seculari şi de arbori mov, „jacaranda”. Taxiuri galbene şi arbori mov. Mi-am adus aminte de expoziţia ta de fotografie de la Cărtureşti de acum câţiva ani, în care am admirat o Havana cum nu am mai văzut-o vreodată în imaginile altcuiva. „Şi încă n-am ajuns”, povesteai tu, „în zona cea mai somptuoasă, se pare – Recoleta –, care seamănă cu Parisul!”. Da, acea Recoleta a lungilor plimbări ale lui Sabato, cartier care-i evoca probabil anii de tinereţe petrecuţi la Paris ca fizician în Laboratoarele Curie.
Anul trecut ne-am întâlnit întâmplător în Bucureşti, în Piaţa Amzei, într-o după-amiază de toamnă. Mi-ai spus că eşti bine, că Argentina este fabul
