M-am îndemnat să scriu, ca urmare a unor observaţii uluitoare, prilejuite de participarea la o conferinţă, al cărei subiect a fost un anumit fel de poezie, la Universitatea din Cluj, seara, în amfiteatru plin cu studenţi şi cu persoane mai în vîrstă. Poetul – n-am să-i spun numele – era o persoană matură, cu o tinereţe distinsă în gesturi elocvent temperate, fără morgă intenţionat intelectuală, vorbitor bun, relaxat şi cald. Locul unde mă aflam, în sală, m-a fixat în traseul unui dialog surprinzător, care mi-a descoperit o alegere posibilă, pe care, noi toţi, o facem mult prea rar, în familie.

Soţia poetului era aşezată imediat în spatele meu, iar el o căuta, vorbind, cu privirea. Nu o privea întrebător, nu cerea ajutor, pur şi simplu ochii lui reveneau din sală, căutînd-o mereu, ca pentru o confirmare a prezenţei ei acolo, o nevoie permanentă de contact vizual şi, poate, de suport. Pentru că, deşi tot ce spunea el era neşovăielnic şi limpede, părea că, vorbind sălii, poetul i se adresa, în acelaşi timp, în particular, soţiei lui. Iar doamna îi răspundea. Abia auzit, desigur, numai în imediata ei apropiere, şoptea mici replici sau îngîna cîte un cuvînt în prelungirea celor spuse de el. Îi sesizam, uneori, mişcarea de aprobare din cap, distingeam o vorbă în completare la cuvintele lui. Nu deranja pe nimeni, era desăvîrşit de discretă, probînd o incredibilă relaţie mentală cu soţul ei, în mijlocul unei săli pline. Dacă nu ştiai cine este, o credeai doar o persoană captivată de subiect.

DE ACELASI AUTOR Bilet de trimitere la medic Eugen Gondi sau despre cum cîntă tobele Cu deşteptăciune despre prostia celorlaţi

Nu-mi venea să cred: asistam la un dialog graţios şi fermecător, perfect natural, în balansul vocilor – a lui sonoră, puţin guturală, a ei şoptită delicată. Desigur că nu se aflau împreună, într-un asemenea cadru, pentru prima dată. Cu toţi