Pentru o reactivare a clauzei celor 20 de ore de tăcere patronală
Stimate domnule Victor Piţurcă, nu sînt fan şi nici anti-fan stelist, mai deloc fan Piţurcă şi cîtuşi de puţin anti-Piţurcă. Am vrut de cîtva timp să vă scriu pentru a vă felicita performanţa obţinută de dumneavoastră în schimbarea atmosferei din Ghencea, acolo unde megalomania patronului părea de nebiruit. Un bun prieten, confratele Dumitru Radu Popescu, romancierul contemporan care se pricepe la fotbal cum doar Fănuş îi poate sta pe măsură, m-a sfătuit să mai aştept cu felicitările mele. L-am ascultat şi văd că a avut dreptate. Vă scriu pentru că mă îngrijorează ignorarea uneia dintre condiţiile - prima şi cea mai importantă, zic eu - pactului dintre dumneavoastră şi patron. Din cîte îmi aduc bine aminte ea suna aşa: el, patronul, nu avea voie să vorbească nimic în public timp de douăzeci de ore după încheierea unui meci al Stelei. Mi-a rămas bine în creier această cerinţă şi, mai ales, cifra ei: 20 de ore. Era o cerinţă care dovedea din partea dumneavoastră o admirabilă cunoaştere a subiectului.
Omul acesta - care are perfectă dreptate cînd declară că “nu sînt un idiot!” - îşi bazează întreaga personalitate pe apariţia sa din primele minute în faţa microfoanelor şi a camerelor de televiziune. E un caz - deloc special, deloc original, dar paroxistic - de cult al propriei imagini. El nu poate trăi, vorbi, gîndi, decît dacă lîngă el, sub ochii lui, nu există operatori care să-l filmeze şi să-i înregistreze spusele. Dumneavoastră aţi intuit foarte bine această tărie (sau slăbiciune?) a personajului; i-aţi cerut nu numai să nu vorbească de rău jucătorii, în public, dar i-aţi fixat şi unitatea de timp în care e obligat să tacă. Într-adevăr, aceasta este perioada critică, de maximă intensitate a excitaţiei sale verbale, în cazul acesta, de desfrînare a energiei şi de pierdere a unui autocont
