Ziua senină, care decupa aeroportul Otopeni, pe un fond albastru violent, nu prevestea nimic din cele ce aveau să se întâmple, curând, pe undeva, prin mijlocul Europei, unde nori mai puseseră, brusc, stăpânire pe aeroporturi, semnalizând mult prea târziu spre Bucureşti imposibilitatea, cel puţin momentană, ca avionul să aterizeze.

Ziua senină, care decupa aeroportul Otopeni, pe un fond albastru violent, nu prevestea nimic din cele ce aveau să se întâmple, curând, pe undeva, prin mijlocul Europei, unde nori mai puseseră, brusc, stăpânire pe aeroporturi, semnalizând mult prea târziu spre Bucureşti imposibilitatea, cel puţin momentană, ca avionul să aterizeze. Cursa Bucureşti-Londra era ca de obicei, plină. Drumul acesta era străbătut de oameni de afaceri, de diplomaţi, de sportivi şi de câte un particular coborât în estul Europei, ori ca să-şi rezolve cine ştie ce viitoare afaceri, ori ca să-şi mai astâmpere spleen-ul. Plecau spreLondra şi câţiva români trimişi acolo de interese care nu comportau amânare. Urcarea avionului în turnul senin al zilei a fost puţin scuturată de denivelările de temperatură ale atmosferei. Primăvara se vedea bine din Europa, privită de-aici, din sud-esticul Bucureşti. Ei doi, cei care, printr-o întâmplare, primiseră locuri unul lângă altul - Ion Miţaru şi Tudor Jacotă Ă se pierdeau, parcă, în mulţimea cetăţenilor străini ce inundau avionul. Sentimentul că trebuie să fie împreună, că trebuie să se regrupeze, făcea parte din acea surdă şi implacabilă solidaritate a minorităţilor, a căror forţă stă tocmai în aceea că opun majorităţii sfărâmicioase unitatea lor. Această unitate, această solidaritate dispare în condiţiile în care vasoconstrucţia, ca să zicem aşa, nu se mai simte, nu mai acţionează. Elanurile se risipesc şi oamenii se reataşează, după alt tip de interese decât acelea de-a se opune majorităţii covârşitoare şi