Profesorul Vasile Cristian a disparut dintre noi. Pentru o buna parte a studentilor anilor optzeci, insa, amintirea profesorului va fi imposibil de disociat de aceea, luminoasa si calma, a decanului. L-am vizitat acum citeva zile. Era intr-o stare vizibil ingrijoratoare, dar nici o clipa nu mi-a trecut prin cap ca ar putea fi vorba de ultima noastra discutie. Avea pulsul agitat, insa faptul se datora unui kinetoterapeut prea zelos. Cel putin asta ne-a spus. Cum intelectual parea neschimbat, poate usor obosit, l-am crezut. Acum imi dau seama ca disimularea era o forma de a se concilia cu inevitabilul. In vara, cind trecusem pe la el, era senin si plin de sperante. Ma asteptam, de aceea, sa-l vad iesind cit de curind. Venisem impreuna cu un coleg sa-i aducem un proiect de cercetare si niste materiale din grantul in care se lasase prins de citiva ani. L-am invitat la un colocviu. A raspuns ca era prea ocupat in acest moment, dar urma sa contribuie la volum. Optimismul sau parea inalterabil. Era incintat ca Marius isi cumparase un computer portabil si astfel putea sa scrie pe genunchi, urmind sa abandoneze definitiv "Erika" lui preistorica. Am plecat cu ideea ca vom reveni, eu si colegul meu, in citeva zile, pentru a discuta interventia d-sale la colocviu si multe altele. Colegul care ma insotea imi declara la iesire ca abia asteapta sa-i exploateze enorma lui memorie. Acum ma anunta pe e-mail ca Profesorul Vasile Cristian a murit. Cum nu este absolut sigur, eu persist in a crede ca este un simplu zvon. De aproape doi ani, colaboram la un grant despre istoria si profesorii Universitatii. Era, probabil, cel mai avizat in chestiune. L-am cautat cu anume teama. Nu ne mai vazusem de ani de zile, fara vreun motiv anume. Nu era, cred, vorba de ostilitate, ci de inevitabila ruptura intre generatii. Cred, insa, ca aceasta l-a suparat la un moment dat. Am incercat sa-i transmit m