Nu e întru totul inutil ca, din când în când, în nebunia care ne ţine loc de viaţă, aici sau aiurea, să ne amintim singurul adevăr la care se poate ajunge: vom muri, oameni buni şi mai puţin buni.

Vom muri. De aceea, se impune, în clar, recursul la Tolstoi, nu ca la o instanţă, dar oricum.

Se vor mai sinucide femei, vor mai trece, deşi tot mai puţine, trenuri ca acela, vor mai înţelege bărbaţii absurdul războiului, cum şi baluri vor mai fi. Viaţa din romanele lui Tolstoi va mai dăinui o vreme, un secol, o sumă de secole, nu are importanţă. La urmă, pentru toate va veni un sfârşit. Oamenii vor iubi, se vor lupta şi vor dansa altfel. Vor fi, adică, de nerecunoscut. Numai moartea nu se va schimba. Aşa cum deja se ştie: fiecare om va muri la fel ca primul om.

Singurul numitor comun la care putem, totuşi, ajunge, cu adevărat, toţi rămâne moartea. De aceea, găsesc nu în „Anna Karenina", nu în „Război şi pace", nici măcar în „Sonata Kreutzer", ci în nuvela „Moartea lui Ivan Ilici" esenţa întregii literaturi. Ivan Ilici murind va trăi veşnic. Ceea ce se poate scrie şi aşa: abia murindu-l pe Ivan Ilici, Lev Nikolaevici Tolstoi şi-a câştigat nemurirea.

Ivan Ilici nu moare glorios. El nu e un martir, el nu a făcut fapte mari, dar nici meschinării extreme, el nu a avut nici măcar atâta credinţă cât să mute munţii din loc. Ivan Ilici a trăit cuviincios, mereu conform cu regulile societăţii, iar acum are parte de un final absurd şi chinuitor. Toţi îl cunoaştem pe Ivan Ilici, cei mai mulţi suntem Ivan Ilici. Şi toţi vom muri, cei mai mulţi - absurd şi chinuitor. De aceea, e posibil să nu-l iubiţi pe Ivan Ilici, ba chiar să vi se pară exagerat sau chiar îngrozitor. Nu e. Aşa se moare.

Aşa veţi muri şi voi. Deşi e de necrezut, va fi un azi după care nu va veni niciun mâine, veţi gândi atunci, la fel ca Ivan Ilici, că, da, omul în general trebuie să