În iunie 1942, în sufrageria lui Real Madrid, catalanii au luptat pentru permanenţă în Primera, cu sigla clubului ascunsă în chiloţi. Povestire cu alt tip de eroi

Le vorbeşte “La Furia”: “Chavalitos, normal trebuia să glăsuiască, aici, antrenorul. Avem şi n-avem! Ar fi fost bine să zică ceva preşedintele. El e şi nu e! Stăm rău, chavalitos, rău de tot! Generalisimul vrea să ne stîrpească ca pe şobolani. Ne-a luat tot! Siglă, echipament, fani! Dar istoria nu ne-o fură nimeni! Nimeni! Avem 40 de ani în spate! Patru decenii! Da, ştiu, e greu, al naibii de greu, dar azi trebuie să învingem. E clar?”. Vestiarul celor de la FC Barcelona, final de sezon 1941-1942. Băiatul cu vorbele e Mariano Martin, vedeta trupei. Catalanii au meci decisiv pentru evitarea retrogradării. Pentru ceeeeee?

Vremurile-s tulburi. Franco a învins. Pentru el, putregaiul e în Catalunya. Mulţi jucători au fugit prin Europa. Pînă şi preşedintele clubului e numit de la Madrid. Enrique Piñeyor, marchiz de la Mesa de Asta, nu le are cu fotbalul, n-a pipăit o minge în a sa viaţă. E trimis cu ordin de la Centru să submineze trupa.

Două victorii în primele nouă etape

Băieţii au pornit cu frîna de mînă trasă. În primele nouă etape au scos din joben doar două victorii: una clară, contra Granadei, alta muncită, cu Deportivo. Espanol le umpluseră tolba cu cinci, Bilbao cu şase, Atletico Aviacion tot cu cinci. Ramon Guzman, antrenorul, fugise peste mări şi ţări, simţind cum corabia ia apă, un tehnician cu caş la gură, Juan Jose Nogues, de 32 de anişori, venise să păstorească o grupare în care activau patru fotbalişti mai în etate decît domnia sa. Granada se trezise şi se răzbunase cu 6-0. Presiunile erau mari. Uneori, pur si simplu întîmplător, în faţa vestiarului aterizau cîţiva militari dotaţi cu puşti.

Cînd se trăsese dungă, Mariano Martin şi compania se aflau pe 12. Alicante ş