În 1948, de-a lungul şi de-a latul ţării, din Banat până în Vrancea şi din Maramureş până în codrii Dobrogei, s-au înfiinţat grupări de rezistenţă anticomuniste. Fie ele efemere sau longevive, organizaţiile, denumite “subversive” de propaganda comunistă, au menţinut printre români speranţa vremelniciei regimului comunist.
AU MURIT CU ARMA ÎN MÂNå. În 1948, de-a lungul şi de-a latul ţării, din Banat până în Vrancea şi din Maramureş până în codrii Dobrogei, s-au înfiinţat grupări de rezistenţă anticomuniste. Fie ele efemere sau longevive, organizaţiile, denumite “subversive” de propaganda comunistă, au menţinut printre români speranţa vremelniciei regimului comunist.
După arestările masive din rândurile legionarilor (15 mai 1948), membrii “Mişcării” s-au ascuns în zone greu accesibile forţelor de represiune. Li s-au alăturat ofiţeri alungaţi din “Armata Populară”, ţărănişti, liberali. Departe de Bucureşti, în provinciile de margine ale ţării, dar şi în inima României, în Munţii Făgăraş, grupările anticomuniste s-au luptat cu trupele de Securitate.
Gruparea Vatamaniuc. În Bucovina, rezistenţa anticomunistă a început la finele celui de-al doilea război mondial, când Vladimir Macoveiciuc, cu sprijin logistic de la trupele germane din regiune, a condus o grupare paramilitară împotriva Armatei Roşii. După 23 august 1944, Ion Vatamaniuc, Constantin Cenuşă şi Vasile Motrescu, care scăpaseră de represaliile sovieticilor, au continuat lupta. Din 1948, Gavril Vatamaniuc, fost sergent major de jandarmi disponibilizat, fratele lui Ion, a “închegat” un grup de rezistenţă în zona Obcinei Mari, între Gura Humorului şi Vatra Dornei. Gruparea lui Vatamaniuc a fost “neutralizată” în 1955, liderul ei fiind condamnat la 40 de ani de închisoare. Dintre grupurile mici de partizani bucovineni pot fi menţion