Ei sint produsul noii noastre ”democratii”. Traiesc intr-un mediu protejat, nu au frica de nimeni, nu-i inspaiminta institutiile represive, nici oamenii puternici. Sint o alta categorie decit cei dinainte, care traiau cu frica de conducatorii politici, de serviciul de cadre, de secu, de sefi mari si mici din institutii. Ei stiu ca au drepturi si le cer. Eram odata in acea vestita „Sageata albastra", trenul-tramvai care face legatura cu Bucurestiul prin Urziceni si trece voios printre lanuri de porumb (odata, fiind W.C.-ul infundat, a oprit chiar intre porumbisti, pentru nevoile calatorilor) si am asistat, involuntar, la o discutie instructiva. Asteptam la coada la amintitul „loc inchis", o singura cabina pentru cei peste o suta de pasageri. E acolo, in jur, un spatiu liber mai larg, loc in care se retrag fumatorii, cei plictisiti care cauta companie, un fel de agora in care se fac guverne sau se schimba informatii in grupuri mici. Linga mine erau doi tineri bine imbracati, apartinind, fara indoiala, clasei superioare. Ii trada o anumita grija de a nu se atinge cu ceilalti, aerul de distinctie pe care se straduiau sa-l transmita. Semne distinctive: voinici, bine hraniti, imbracati in costume de firma, pantofi ascutiti, asudati. Veneau de la o intrunire a activistilor tineri dintr-un partid mare. Erau din judete diferite si schimbau informatii, opinii, solutii. Ce m-a frapat este ca nu puneau pasiune, mai degraba flegmatici, aer de indivizi stapini pe situatie. Si cefele groase, putina burta, prea devreme pentru virsta lor. Hotarit lucru, se hraneau cu grija, ca niste oameni ce-si permiteau sa traiasca bine. Mesajul pe care-l transmiteau era: noi sintem cei de miine. Asa i-am perceput si eu: ei sint tinerii conducatori care se pregatesc pentru miine. Mi-am amintit scena cind am citit, mai tirziu, un eseu publicat acum citiva ani de Sorin Alexandrescu, anuntat ca serial