Poporul microbistic trăieşte săptă­mâ­na uneia dintre cele mai înţele­nite tradiţii din fotbalul românesc. Orgoliile negociate de meciurile dintre Dinamo şi Steaua sau dintre Steaua şi Dinamo nu au echivalent în vreo altă confruntare internă. Iar rezultatele acestor meciuri reprezintă medicamentul cu cel mai larg spectru de acţiune. Când este administrat sub forma victoriei, iartă tot. Generează trăiri uneori halucinante, vindecă orice răni trecute şi asigură imunitate la amar pentru o lungă perioadă. Dimpotrivă, atunci când medicamentul este administrat în ambalajul eşecului, dărâmă casa peste toate reuşitele care l-au precedat şi nici o altă stare de bine care-i va urma nu va mai avea proteina bucuriei depline.

Călătoria îndelungată în timp nu a reuşit să uzeze deloc tradiţia. Pere­nitatea ei are rădăcini viguroase. Fiindcă orice prezent, indiferent de caratele sau molozul care l-au ca­racterizat, a furnizat argumente mereu capabile să menţină în stare proaspătă rivalitatea combatantelor. Au fost vremuri în care gradatele fotbalului românesc îşi disputau, departe de gâfâiala provinciei, supremaţia absolută. Dar au fost şi situaţii, mai ales în ultimii ani, în care Dinamo şi Steaua au jucat la alibi. Când echipele din provincie au renunţat la complexe şi au sechestrat podiumul, Steaua şi Dinamo au încercat să se scoată prin scuza că sunt mai mult preocupate doar de o ierarhizare în doi. Alteori au finalizat călărind capra vecinului. Adică încercând să se blocheze reciproc în cursa pentru titlu. Meciul acestei săptămâni, me­ciul de duminică, se joacă la adevăr. Pentru că, pe de o parte, Steaua şi Di­namo nu sunt separate decisiv de echipele care conduc în clasament, pentru că, pe de altă parte, Dinamo şi Steaua nu sunt separate între ele de cine ştie ce diferenţă de puncte. Nici meciul de duminică, fiind situat abia în prima jumătate a campionatului, nu po