Don Johnston (nu Johnson, ci Johnston, cu „t") este, potrivit vecinului sau Winston, un fel de Don Juan. Dar cel mai bine il caracterizeaza ultima sa iubita, in momentul cand il paraseste, in chiar debutul filmului: „Ma simt de parca ti-as fi amanta, cu singura diferenta ca nu esti insurat".
Avem, prin urmare, un holtei copt binisor, care si-ar putea intinde iubitele pe o franghie de rufe care sa atarne sentimental din Seattle pana in Miami, sau, ma rog, pe orice alta diagonala a Statelor Unite.
De aici i se trage si beleaua. Primeste intr-o buna zi informatia, pe cat de roz, pe-atat de nesemnata, ca are un fiu de 19 ani. In logica unui amant semipensionar, incretit de ne-viata si blazat mai mult decat prevede legea federala, vestea nu-i provoaca nicio tresarire.
E momentul sa intre in scena Winston, vecinul descurcaret, cu trei slujbe si aptitudini de Sherlock Holmes, care prin metode specifice il determina pe Don sa dezlege sarada. Indiciile sunt putine: o scrisoare batuta la masina, o aventura veche de circa 20 de ani si o obsesie roz.
Cercul de „suspecte" se restrange la cinci foste iubiri, iar Don purcede intr-o calatorie halucinanta, asa cum numai mintea diabolica a lui Jarmusch putea imagina.
Nu-mi sta in obisnuinta sa povestesc filmele, dar, credeti-ma, acesta ar merita povestit, mai ales ca povestirea, oricat de fidela, nu v-ar diminua cu absolut nimic placerea de a vedea „Broken Flowers". Si asta pentru ca nu este important ce se intampla in film, ci cum se intampla.
Exista serioase suspiciuni ca Jarmusch ar fi scris rolul lui Don special pentru Bill Murray, ceea ce putem admite la limita. Mergand insa mai departe, la celelalte personaje, ar insemna ori ca ne-a lovit pe noi paranoia, ori ca Jim e autist.
Asa ca trebuie sa ne multumim cu explicatia simpla ca Sharon Stone, Jessi