Cioran – Razne, stabilirea textului,
prefaţă şi note de Constantin Zaharia,
Editura Bucureşti, Humanitas,
2012, 124 p.
Nu stă în atribuţiile istoricului literar să comenteze mişcările de suprafaţă ale vieţii literare. Totuşi, nu-mi pot reprima mirarea faţă de slaba receptare de care au avut parte, în presa literară, cele trei cărţi inedite scrise de Emil Cioran în româneşte, la Paris, în anii ’40.
După efervescenţa (adesea necritică) din primul deceniu de după 1989, era de aşteptat ca interesul pentru opera marelui exilat să se diversifice şi să se specializeze, transformându-se într-un reper permanent al culturii noastre contemporane. Discreţia cu care a fost întâmpinată această spectaculoasă întregire a operei sale româneşti e deconcertantă.
Mai ales dacă ne gândim că a treia inedită, Razne, este chiar ultima carte scrisă de gânditor în limba română, înaintea trecerii, prin Précis de décomposition (1949), la cea franceză. Un volum-cheie, aşadar, în biografia lui Cioran şi în devenirea operei sale. Căci transferul, după cum arată Constantin Zaharia în prefaţă, nu este numai de la o limbă la alta, ci şi de la o modalitate – eseul – la alta – respectiv, fragmentul aforistic –, ca şi de la un repertoriu tematic la altul. După Razne, frenezia, lirismul sau melancolia vor face loc descompunerii şi amărăciunii, în toate declinările lor.
Dar să revenim la ediţie. Principiile care au structurat-o sunt cele pe care le-am întâlnit deja în Despre Franţa şi Îndreptar pătimaş II, îngrijite de acelaşi Constantin Zaharia în 2011. Fiind vorba de texte inedite, aflate într-un stadiu de elaborare neclar, trebuia găsită o modalitate editorială de conciliere a imperativului unei lecturi cursive cu cel al fidelităţii textului, fără a prejudicia dimensiunea filologică obligatorie (căci criticii şi istoricii literari, se ştie, n
