Poezia, după cum se remarcă din capul locului, energică, dezlănţuită, pe care o semnează Angela Furtună, reprezintă totuşi un triumf al artificiului. Poeta are în vedere fiinţa ca pe un foc pe care se străduieşte din răsputeri a-l înăbuşi spre a nu provoca un incendiu. Aceasta e puternică, rebelă, i se simte enorma zbatere, dar ţinta autoarei e de-a o disciplina, de a-i sugruma vitalitatea, de-a o oferi ca pe-o ofrandă textului. Textul e zeitatea ce consumă existenţa, asumîndu-i condiţia într-un chip ideal, tranzitînd-o în semnele sale indelebile, cristalizînd-o. Condiţia estetică a textului se întemeiază pe condiţia intrinsecă a fiinţei (la nivel intim, biografic, cultural) şi e cu atît mai convingătoare cu cît elementele ce-o ilustrează pe cea de-a doua sînt mai îmbelşugate. Drept care Angela Furtună se avîntă în toate direcţiile, cu un impresionant elan al cumulării de imagini, concepte, impresii din numeroase domenii, cu o dispoziţie a varietăţii menită a asigura augustului apetit textual un meniu pe măsură. Iată o elegie compusă din materii eteroclite, cu o seducătoare înfăţişare babilonică: "îmi lipesc urechea de palma ta ascultînd, ca dintr-un ghioc/ adînc, cum se ivesc din lut pretexte ca, nervură cu nervură să/ mă invoci pe mine, copacul meu gînditor// acest stetoscop le ştie pe toate/ cum mă respiri pînă la intoxicare şi vomiţi/ cum oasele tale de imagolog străpung pînza de păianjen/ cum bate clopotul cînd mă întorc la tine/ turnîndu-mi pe zîmbet luciul şinelor de tramvai/ cum îţi creşte pe cortex un papirus al anxietăţii grafologizînd// nicicînd asupra noastră nu s-a coborît roiul acela de fluturi/ ce reface pointillista harmonie/ nicicînd/ păşeşti cu ezitare de agorafobic te deschizi ca un spaţiu/ căruia toate axele i s-au curbat şi atunci/ eu îmi lipesc urechea de palma ta şi te aud cum plîngi/ nervură cu nervură, copacul meu gînditor" (refăcînd poi