Elena Turcu e din nou judecătoare. Pentru că poliţia nu a luat cum trebuie probele, sau pentru că acestea au fost compromise, sau pentru că dosarul nu era în regulă, sau pentru că CSM-ul nu a pedepsit-o în 2007, sau pentru că colegii ei, magistraţii, au vrut să o salveze că, de, oameni sunt, mai beau şi ei, mai iau şi ei un ban, mai fac şi ei un accident, mai închid şi ei un ochi, mai spală şi ei un dosar…
În final nici nu e important; nu asta e problema de fond, nu aici e sfârşitul lumii. Ci la Elena Turcu şi la sala de judecată. La singurătatea Elenei Turcu în sala de judecată. Şi nu, neapărat, la cum o vor privi, comenta, accepta sau contesta sentinţele ei cei care îi vor sta înainte pentru a auzi de la ea cuvântul dreptăţii. La cum vor face acelaşi lucru rudele, prietenii, duşmanii celor judecaţi. Sau spectatorii de ocazie, ori profesionişti. Sau presa.
Nu. Ci la cum îi va privi ea. La cum se va uita Elena Turcu la ei, adică în ochii lor şi la ce va vedea acolo. Adică la cum se va privi, dacă ar putea să se dedubleze, ea pe sine în sala de judecată. La ce valoare vor avea cuvintele ei. Cât va mai rămâne din ceea ce, presupun, a învățat odată despre actul de justiție. La valoare acestui act de justiție înfăptuit în veci, nu de omul serios din sala de judecată, ci de cel care îngăla vorbele, înjura ca la uşa cortului şi ameninţa ca un activist sau ca un securist idiot şi criminal din trecut. Elena Turcu nu va mai putea separa în veci cele două imagini. Întotdeauna, în tribunal sau oriunde va fi, în jurul personajului cu morgă importantă, diavoli batjocoritori şi veseli vor agita cealaltă ipostază.
Imaginile filmate cu ocazia incidentului alcoolic din trafic au fost reluate de zeci, poate sute, poate chiar – dacă punem şi tresăririle acestui dosar din cei patru ani – de mii de ori. Elena Turcu, omul, femeia, omul femeie, nu-mi mai aduc aminte, da