Nu e prima oara cand o spun: etichetele, denumirile de partide, auto-identificarile ideologice din lumea post-comunista sunt adeseori extrem de inselatoare, ascund mai mult decat dezvaluie. Impostura, mastile, falsele epifanii, dublul limbaj, abjurarile sanctimonioase si complicitatile inavuabile au marcat puternic aceste ultime doua decenii (intr-un mod pe cat de derutant, pe atat de nociv).
Recenta intalnire au sommet de la Iasi, induiosatoarele imbratisari politice la care a lipsit ( ma intreb de ce oare?) liderul de facto al PC si supervizorul antenelor, marele manager al coalitiilor din umbra (cele urzite in birourile Grivco), emfaza triumfalista care a dominat evenimentul, sunt expresia acestui haos valoric, a unui talmes-balmes aiuritor si asurzitor, dar si a dispretului pentru angajamentele si argumentele ideologice solemn profesate si lesne abandonate. Nu spun ca partidele nu pot evolua, dar acest lucru nu se intampla subit, peste noapte, strict din ratiuni conjuncturale. Cand se ajunge la aliante ce sfideaza juramintele (ori anatemele) anteriorare, fraternizari care inmormanteaza divergente pana deunazi considerate ireconciliabile, cred ca putem vorbi despre tertipuri politicianiste. Aici nu mai este vorba de cohabitare ori de parteneriat intr-o coalitie guvernamentala, ci de o osmoza care ar putea sa conduca la disparitia ultimului partid cu prezenta electorala palpabila inradacinat in mod direct in traditia istorica romaneasca (PSD are in comun doar numele cu partidul lui Titel Petrescu, Serban Voinea, Iosif Jumanca si Ion Flueras).
Trei mi se par problemele culturii politice post-comuniste (evident sunt mai multe, dar ma limitez aici la acestea): cinismul, clientelismul si coruptia. Aceste trei tare, grefate pe un tesut care inca respinge asumarea trecutului totalitar, surpa insasi legitimitatea institutiilor fundamentale, subrezesc con