O dată la doi ani, la Craiova primăvara e mai frumoasă, şi asta i se datorează fără doar şi poate și lui Emil Boroghină, care, cu o răbdare şi o tenacitate ieşite din obişnuit, se luptă cu criza, cu inerţiile sistemul românesc, în care finanţarea vine post festum, şi duce mai departe Festivalul Shakespeare. Construcţia festivalieră, deja vestită şi integrată într-o prestigioasă reţea internaţională, îi datorează enorm, totul, acestui om, care a impus numele teatrului românesc în lume aşa cum nici o altă instituţie nici nu s-a străduit şi nici nu a reuşit să o facă. Acum a fost, de fapt, este încă în curs ediţia a VIII-a, cu tema „Lumea-i un teatru, noi sîntem actorii“, începută în Bănie pe 23 aprilie, încheiată acolo pe 1 mai, cu o extensie bucureşteană de cîteva zile, în aprilie-mai, şi un spectacol în toiul verii, pe 12 iulie. Realizări scenice cu panaş, instituţii de top, regizori galonaţi, critici cu peniţe ascuţite, actori de primă linie valorică, studenţi, public au luat cu asalt sălile Teatrului Național „Marin Sorescu“. Un Shakespeare ca dintr-o altă lume Ca orice eveniment cu ştaif, şi acesta a debutat spectaculos. Robert Wilson a fost prezent pentru a treia oară la Craiova, cu un spectacol montat în 2009 la Berliner Ensemble, Sonetele lui Shakespeare. Ca o îndrăgostită iremediabil de poetica wilsoniană (Einstein on the Beach va fi reluat la Barbican sezonul acesta, aviz amatorilor), am avut revelaţia reîntîlnirii cu un creator singular. Venit din zona artelor vizuale, Wilson continuă să uimească, după decenii bune, din vremea boom-ului experimentalist american din anii ’70, demonstrînd o imaginaţie ce pare să nu se mai epuizeze. Dincolo de neobişnuitul repertorial, recunoşti, în interpretarea vizuală pe care le-a dat-o americanul celor 24 de sonete alese, dimensiunile esenţiale ale universului său regizoral: albastrul wilsonian, eclerajul pictural, viz