Era fericită Whitney Houston, această divă a muzicii, căreia îi stătuse la picioare o lume întreagă? Era fericită fiinţa aceasta, care avea „în buzunar” cele mai mari distincţii, gloria, celebritatea, banii şi iubirea lumii? Oare nu cumva Whitney a eşuat tocmai la capitolul „fericire”, cu toate că – după standardele noastre, ale celor ce privim de jos, din micile noastre succese şi eşecuri, din micile noastre Egouri şi frământări – ea avea tot ce credem noi că ne-ar face fericiţi dacă am avea?
Tocmai asta-i întrebarea: oare chiar ne-ar face fericiţi succesul, iubirea întregii planete, am fi mai fericiţi dacă banii ar curge spre noi ca apele învolburate sau ca zăpezile, am trăi într-un extaz nemăsurat dacă ne-ar aclama frenetic lumea întreagă şi dacă nimic din ce e omenesc nu ne-ar lipsi? Asta credem din lumile noastre măcinate de lipsuri, de obstacole şi de bălării; credem că, dacă am avea mai mulţi bani, am fi mai fericiţi, dar natura noastră ne împunge şi ne striveşte sub febra propriei lăcomii (e lăcomie existenţială, fără de care nu avem motivaţie pentru viaţă), căci – de îndată ce primim mai mult se dovedeşte că nu-i destul, nu-i ce vrem, nu-i ce ne dorim.
Şi asta-i perfect pentru viaţă. Întotdeauna pare să ne lipsească ceva, încă ceva: un vis împlinit ne bucură pentru o clipă, un ceas, o zi sau o vreme oarecare. După o împlinire avem nevoie de o neîmplinire, căci fără a căuta ceva neîmplinit nu ne găsim sensul. Intrăm într-un soi de gol existenţial în lipsa unui drum pe care să mergem pentru a ajunge la capăt. De aceea, un nou ţel, o nouă direcţie, un nou drum şi un nou scop ne energizează. Ceea ce ne lipseşte ar putea fi tocmai ceea ce ne impulsionează viaţa însăşi, fiindcă ceea ce lipseşte ne îmbie să căutăm frenetic, să ne zbatem, să adulmecăm, să gândim, să acţionăm şi să intrăm în roata mişcătoare a existenţei cu sentiment
