Am coborît la Caracal prima oară acum cîţiva ani, în drum spre Craiova. Silviu Purcărete monta „A douăsprezecea noapte” sau „Noaptea de la spartul tîrgului”, un spectacol ludic şi melancolic, revenirea lui nostalgică în trupă şi în teatrul de suflet.
Am plecat cu Lia Manţoc, una dintre marile noastre scenografe, un om şi un artist cu o vibraţie rară, care naşte imagini în jurul cuvintelor. Mi-a propus să o luăm pe ruta Alexandria, Caracal. Deşi am mers atît de des la Craiova, am făcut o navetă serioasă în timpul facerii „Danaidelor”, nu am ales nicioadată acest drum. Conservatoare fiind, am ezitat puţin. Fără succes. „Pe acolo mă duceam mereu cu Vlad Mugur”. Cine să reziste Liei, lui Vlad, amintirilor, legăturilor?... Exact cînd scriu aceste rînduri îmi dau seama că acum, în iunie, sînt zece ani de la „Hamlet”-ul lui Vlad de la Cluj. Ultimul spectacol... Fiind din Caracal, crescută, formată acolo pînă să plece la Bucureşti, la facultate, purta multe poveşti. „Ai să înţelegi de ce am făcut teatru”, mi-a spus, foarte în trecere în conversaţia noastră. Am ajuns în celebrul sat Buzescu. Realitate sau ficţiune? Ne-am dus pînă la capătul lui şi ne-am întors, călcînd discret linia continuă, ca să mai vedem, încă o dată, casele ţiganilor aşezate la coada satului, ca unul dintre cele mai bizare apendice. Am privit, minute în şir, fără să scot un sunet. O casă se doreşte copie fidelă după Tribunalul din Caracal – aveam să descopăr asta peste o oră – multe parcă sînt butaforie pe un platou de filmare aţipit, altele poartă ceva din aerul kitschos de la Disney sau de prin studiouri americane unde se fac filme prăfuite cu cowboy. De duzină. Fiecare detaliu este halucinant. Ireal. Peste puţin timp am oprit în Caracal, în faţa unei clădiri cu o arhitectură ce m-a lăsat cu gura căscată: Teatrul construit acum o sută de ani. Proporţiile sînt perfecte. Pus la răscruce de dru
