De puţine ori am fost copleşit de realitatea unei ştiri. Cu patru decenii în cârca acestei meserii am citit şi comentat mii de ştiri dramatice; am văzut cum s-au prăbuşit sisteme politice, cum au fost executaţi preşedinţi de ţări, cum s-au început şi terminat războaie. O viaţă în plus sau în minus nu pare să mai conteze în bilanţul global al dramelor pe care le contabilizează omeniea. Ce poate strivi însă voinţa unui om de a trăi, de a avea bucuria încă unei dimineţi alături de familie, în universul cărţilor scrise şi citite?

După şocul ştirii care anunţa ceva incredibil pentru mine – Năstase a încercat să se sinucidă – încerc să răspund la întrebarea: de ce? Cu Adrian Năstase am comunicat frecvent în ultimii ani. Am fost dintre cei foarte puţini care au continuat să îi fie alături după ce a pierdut alegerile din 2004. Aşa l-am cunoscut nu pe arogantul premier, ci pe un intelectual de profunzime, cu preocupări şi cunoştinţe excepţionale în varii domenii. L-am cunoscut printre ambasadorii României la Fundaţia Titulescu, l-am avut ca invitat în emisiuni tv, şi, ca o mare bucurie a meseriei de ziarist, coleg de pagină ca editorialist la Jurnalul Naţional. În aceşti ani i-am cunocut şi dezamăgirile, şi revolta împotriva mecanismului unei justiţii puse de regimul Băsescu să-l găsească vinovat.

S-a apărat cu toate mijloacele legale de care a dispus, şi-a demonstrat public nevinovăţia, dar şi absurditatea acuzelor, şi-a pus în situaţii ridicole anchetatorii cu argumentele lui sclipitoare. A fost convins până în ultima secundă a monstruosului proces "Trofeul Calităţii" că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie îl va achita. Verdictul a căzut ca o ghilotină care i-a retezat legătura cu josnicia lumii care încerca să-l umilească, să-l facă un infractor. L-a pus deasupra jigodiilor cu funcţii înalte în stat, nu a mai putut să accepte lupta în continuare cu fantomele