Gigi Becali este unul dintre foarte putinii bogati ai Romaniei, poate singurul, care nu este urat de popor. Motivul rezida, in principal, in doua lucruri pe care Gigi le-a facut mereu cunoscute. Primul: averea sa enorma i-a fost data de Dumnezeu. Intr-o tara care s-a eliberat, chipurile, de comunism in ’89, averea personal este un pacat capital. In cazul de fata, averea este o virtute fiindca vine de la Cel De Sus. Al doilea motiv: Gigi Becali a impartit saracilor din averea sa: case construite nevoiasilor dupa inundatii, biserici zidite, curent platit saracilor din Rahova, mii de euro aruncati zilnic cersetorilor s.a.m.d.

Condamnarea lui Gigi Becali nu a fost vazuta ca un act de dreptate, indiferent daca latifundiarul din Pipera este sau nu vinovat. Daca Victor Babiuc si Dumitru Cioflina ar fi infundat puscaria, iar Gigi ar fi fost eliberat, poporul ar fi fost pe deplin multumit. Luni dupa amiaza, in asteptarea sentintei lui Gigi, Bucurestiul se golise ca in zilele de meci mare, international. Toata lumea se afla acasa, la televizor, sa afle sentinta.

Incarcerarea unui personaj atat de popular ar fi trebuit sa fie o dovada a faptului ca statul de drept s-a intarit in Romania. Ca, indiferent despre cine este vorba – incalca legea, plateste. Toate balbaielile Justitiei din ultimii ani, toate ispravile din unele dosare penale inscenate unor politicieni si oameni de afaceri, faptul ca, la Inalta Curte, dosarul “greilor din fotbal”, pur si simplu, nu a mai fost judecat – lehamite, teama, comanda politica – totul ne duce in fata unei situatii paradoxale: pe masura ce curg sentintele, cu politicieni sau afaceristi, neincrederea in Justitie nu scade, ci creste. Cel putin doua pot fi motivele pentru asemenea reactii.

Primul tine de prezenta oricarui om simplu intr-o sala de tribunal: e o tortura psihica enorma. Nu exista sentimentul ca participi la un act