Ieri am trăit aventura vieţii mele: o expediţie cu bicicleta către Bîrseşti, una dintre localităţile reprezentative ale Vrancei arhaice, locul de legendă al Babei Vrâncioaia, unde a avut loc Festivalul folcloric ”Tudora Vrâncioaia”.

Am plecat dis-de-dimineaţă din Focşani, la ora 7, cu ambiţia de a ajunge pe două roţi la festivalul de la Bîrseşti, cu gândul la serpentinele care ne aşteaptă, dar şi la peisajul care îţi taie răsuflarea din Munţii Vrancei. La ieşirea din Focşani, spre Boloteşti, am avut primul moment de îndoială că voi ajunge, prin puterile mele, până la primul popas de pe traseu: Boloteşti. Cu ceva încurajări ferme, ne-am urcat din nou pe cei doi ”căluţi” şi am pornit-o, întins, pe DN2D Focşani – Lepşa – Ojdula. Intrarea în Boloteşti a fost ca o binecuvântare. Am oprit la un moşneag care avea mere de vânzare, dulci-acrişoare, care s-au dovedit de mare ajutor mai târziu, şi ne-am oprit la o mică terasă de la un magazin sătesc, pentru micul dejun, vreo două sandviciuri şi două batoane de ciocolată, pentru energie. După o jumătate de oră de tras sufletul, am pornit mai departe, cu gândul de a face următorul popas la Vidra, pe platoul Tichiriş. Lucrurile însă au devenit din ce în ce mai grele, iar bicicletele se îngreunau parcă odată cu mărirea pantelor de urcat. În consecinţă, şi opririle au devenit mai dese, iar bidonul cu apă s-a golit. Am oprit pentru alimentare de două ori, la un magazin sătesc şi la un localnic de bine. Am continuat, deşi picioarele parcă se opuneau să mai pedaleze, independente de corp.

Peisajul, văzut printre răsuflări, minunat. Munţii verzi-albaştri la orizont, ici-colo câte o albie a unui râu care sclipea în soare, serpentine line, dar şi abrupte, care ne-au scos sufletul. Satele, cu case vechi bătrâneşti, bătrânele venite de la biserică, care stăteau pe băncuţe, în faţa gospodăriilor, privind la trecător