Susţinătorii iniţiativei private au invocat povara celor cinci decenii de comunism, urmate de cele două decenii de FSN-ism vecin cu neocomunismul.
După aproape două decenii de dominare a tezei potrivit căreia statul trebuie să gândească pentru noi, s-au ivit şi s-au afirmat, chiar dacă timid, voci care spun că s-ar cuveni să lăsăm şi iniţiativei private dreptul de a-şi spune cuvântul. Confruntaţi cu incredibila rezistenţă a românilor la contestarea statului-tătuc, susţinătorii iniţiativei private au invocat povara celor cinci decenii de comunism, urmate de cele două decenii de FSN-ism vecin cu neocomunismul. E însă această credinţă în statul-tătuc rodul doar al ultimelor şapte decenii de realitate a individului asistat? Caragiale ne răspunde prompt: nu. Pentru că în anul de graţie 1909, scriitorul satiric lua peste picior năravul românilor de a aştepta şi, mai ales, de a pretinde ca statul să se gândească la toate problemele lor: de la cea a agriculturii până la cea a doicilor cărora le vine ciclul în plin alăptat.
Schiţa se numeşte „Iniţiativă..." şi a fost publicată în „Universul" din 27 martie 1909. Ieşind la plimbare, Caragiale întâlneşte câţiva amici. Primul e „nenea Stasache, unul dintre marii noştri agricultori". „Nenea Stasache" îşi asumă din start o ipostază cetăţenească - clişeu denunţată satiric de Caragiale şi în alte schiţe („Situaţiunea", de exemplu): cea de pesimist în privinţa situaţiei economice, în general, şi a situaţiei din agricultură, în special.
„- Stăm rău, foarte rău, domnule!... Statul nu vrea să se gândească!... Nu este nicio încurajare; ba, putem zice că este chiar o persecuţiune... Şi asta - să-mi dai voie să-ţi declar - este trist, nu numai pentru noi, agricultorii, care nu suntem capabili să mergem cu egoismul pân-acolo; este trist pentru ţară; căci, în definitiv, noi plugarii suntem, ca să zic aşa, topor de oase;