Lectia anului 2007, insa, ar trebui mai clar asumata: bravura in bataliile conflictului institutional nu poate suplini absenta adevaratului discurs politic, cel care uneste sute de mii sau milioane de cetateni in jurul intereselor si sperantelor comune. Anul 2007 a fost unul mediocru, din perspectiva democratizarii tarii noastre. Au fost contrazise asteptarile optimiste ale celor care considerau ca, odata intrata in Uniunea Europeana, Romania va arde etapele si isi va imbunatati rapid coeficientii democratici. Mai degraba pare a se confirma teoria - mai putin influenta si totodata mult mai pesimista - potrivit careia trecerea la un alt tip de conditionalitate impusa de Occident va permite replierea fortelor antireformiste si, totodata, va readuce pe agenda vechile conflicte de interese, marginalizate prin acordul partilor in anii premeregatori aderarii. Am avut parte de multe asemenea conflicte - doar aparent noi, pentru ca originile lor trebuie cautate in dinamica politica din anii 2001-2004. Cea mai vizibila si cea mai comentata a fost disputa inter-institutionala, in primul rind datorita incercarii esuate de demitere a presedintelui. Prost gestionat de catre atacatori, momentul a dus la repunerea in discutie a fundamentelor semiprezidentialismului romanesc, intr-o perioada in care electoratul ar fi dorit orice, mai putin reforme institutionale. Presedintele insusi a cazut in capcana unei lecturi facile a scorului la referendumul din primavara, riscind mult in chestiunea votului majoritar si suferind prima mare infringere politica din ultimii sapte ani - a pierdut insa doar o batalie, nu (inca) si razboiul. Anul 2007 a reprezentat prima experienta reala de guvernare minoritara, dupa 1989. In ciuda previziunilor pesimiste, s-a mentinut un grad rezonabil de stabilitate politica, echipa primului ministru parind de-a dreptul condamnata sa guverneze pina la finalul mand