Pentru basistul, chitaristul şi impresarul Virgiliu Chiriac, anul 1989 a însemnat, în primul rând, oprirea deplasărilor peste hotare. "Lucrurile începuseră să scârţâie rău în domeniul artistic. Cele mai multe formaţii n-au mai plecat în străinătate. Trupa mea s-a limitat la cântări prin ţară – Cluj, Braşov, Timişoara, Turnu Severin, Craiova, alături de marii artişti de atunci: Dan Spătaru, Anda Călugăreanu, Bebe Prisada."
Deşi condiţiile tehnice erau foarte slabe în acea perioadă, lumea, sătulă până peste cap de cele două ore zilnice de program TV propagandist, umplea sălile de spectacol. "La un moment dat, nu mai ţin minte pe unde eram, s-a întrerupt lumina în sală. Cântăreţii n-au mai putut fi auziţi, evident. Dar noi, cei din orchestră, am creat, pe întuneric, un moment unic. Pianul, toba, basul, saxofonul, trompeta s-au auzit atât de bine în acea atmosferă, încât ne-au impresionat chiar şi pe noi. Am simţit atunci că publicul ne-a fost, cumva, recunoscător", povesteşte Virgiliu Chiriac.
Chiar dacă oficial nu era voie să se interpreteze piese străine, orchestra "Virgiliu Chiriac", al cărei repertoriu cuprindea mai ales succese internaţionale, trecea zilnic peste această interdicţie. Obţinuseră aprobarea de a cânta practic orice, cu o singură condiţie: ca textul să fie românesc. O altă treabă de importanţă majoră era ţinuta.
"În anul 1989, nu se glumea cu îmbrăcămintea. Nu era ca acum, cu fustă până la buric şi colanţi. De altfel, eu am crezut mereu că un artist trebuie să fie atent la modul cum apare în faţa publicului. Sunt convins că succesul orchestrei mele a stat şi în eleganţa ţinutei. Am şi dat afară doi membri, atunci când s-au prezentat cu hainele boţite şi cu pantofii murdari. Le-am zis că nu au ce căuta aici dacă nu se îmbracă decent." Evident că toţi artiştii "evoluau" pe atunci sub ochiul vigilent al comisiilor
