Odinioara „evenimentele istorice“ de la Inalta Poarta se petreceau cu totul altfel. Sultanul statea intins pe divan, sprijinit pe perne moi. Apropiindu-se, „oaspetele“ care cumparase scaunul Tarii Romanesti sau al Moldovei ii saruta papucul, dupa care ramanea, respectuos, in picioare. Acest protocol, sa-i zicem „pitoresc“, e, acum, acoperit de praf in cronici.
Vremurile s-au schimbat. Primit de Bush la Casa Alba, Nastase a fost poftit pe un fotoliu similar cu cel pe care s-a asezat gazda. Dl Nastase isi permitea chiar sa zambeasca. Putin crispat si cu o satisfactie usor provinciala (explicabila), dar zambea. Nici alte traditii nu mai sunt in uz.
Slavitul sultan ii incredinta supusului sau sabia de onoare, dupa care i se punea acestuia pe cap caciula cu egrete si pene de strut. Odata caftanit, „musafirul“ parasea sala de audiente iesind cu spatele si strangand la piept firmanul visat. Acum, – alte timpuri! –, tot ce si-a putut ingadui Bush a fost o complezenta.
Care i-ar fi utila lui Nastase doar in masura in care romanii ar fi de acord sa ia politetea presedintelui american, care isi traieste propria drama electorala, ca un fel de inlocuitor de firman.
Fireste, comparatiile dintre istoria de ieri si istoria de azi sunt, in principiu, fortate. Avem, azi, cu totul alt gen de psihoze, nu „spaima de turci“ care, cum observa in epoca un martor strain, crea in principate „o tristete de neinvins“ si „obisnuinta de a afla vesti rele“.
Sa ne amintim ca noi ne-am temut nu de „venirea americanilor“, ci de „ne-venirea“ lor! Ma indoiesc, insa, judecand pe baza comportamentului guvernantilor nostri de dupa venirea americanilor, ca Nastase a indraznit sa-i spuna lui Bush ceea ce n-ar fi sunat prea bine in urechile presedintelui american.
As fi gata sa pun mana in foc ca el nu si-a permis nici cea mai vaga indoiala leg
