În mod destul de remarcabil, tema cu care se deschide Decameronul, aleasă de Boccaccio pentru a iniţia examinarea unei lumi în criză, e tema calităţii credinţei; şi a credinţelor, a tradiţiilor religioase. Adăpostiţi de ciuma care desfiinţa cetatea, retraşi într-un paradis prietenos, accesibil, aflat în preajmă dar şi în contrast cu oraşul-cimitir, cei zece tineri se pornesc să vorbească despre autenticitate, parodie, contra-facere în materie de religie, precum şi despre feluritele ei instrumentări. Povestea întîi ne arată "invenţiunea" unui sfînt. Ser Ciappelletto, un fel de Gore Pirgu renascentist, îşi valorifică pînă pe patul morţii talentele, convingînd pe călugărul ce-l spovedeşte de neasemuita şi ascunsa curăţie a vieţii care i se curmă. Plecînd ca un măscărici spre lumea de dincolo, el lasă mulţimii imaginea unui drept şi e cinstit ca atare, ba devine chiar ţintă de pelerinaj. În ciuda obiectului ei contra-făcut, pietatea populară e, în acest caz, legitimă, veritabilă, operantă; ceea ce îi lipseşte e doar discernămîntul. A doua poveste pune iarăşi în scenă falsul şi autenticul religios, într-o dialectică şi mai îndrăzneaţă. Negustorul evreu Abraham, foarte fidel şi învăţat în tradiţia sa, e îndemnat de prietenul său creştin să se convertească. Ca să se convingă de superioritatea celeilalte religii, Abraham porneşte la Roma să vadă cum trăiesc şi cum se poartă conducătorii ei pămînteşti. Ceea ce îi răpeşte prietenului orice nădejde de a-l vedea creştin. Pentru Abraham, însă, faptul că religia aceasta rezistă şi prosperă în ciuda slujitorilor ei oficiali, care se străduie s-o vicieze şi s-o nimicească, e semnul indubitabil al caracterului ei spiritual; e proba, prin contrast, că Duhul Sfînt operează înlăuntrul său. Nu despre religii calitativ diferite ni se vorbeşte totuşi aici (a treia poveste ne-o va confirma), ci despre asumări şi lecturi diferite ale