Marxismul nu a fost o utopie oarecare, ci una înrădăcinată în raţionalism, scientism şi cultul progresului. Dar a fost şi o formă extrem de sofisticată de romantism politic, ceea ce explică includerea lui Georges Sorel cu a sa glorificare a violenţei în istoria marxismului. Ori a unui Frantz Fanon, profetul răzvrătirii "oropsiţilor vieţii", vestitorul mesianismelor revoluţionare tiersmondiste.
Voluntarismul frenetic şi spiritul revoltei se întâlnesc în marxism cu determinismul teleologic. "Oamenii fac istoria, dar o fac în condiţii determinate". Libertatea este limitată de necesitate, este de fapt "necesitatea înţeleasă". "Omenirea nu-şi pune decât probleme pe care le poate rezolva". "Filosofii nu au făcut decât să interpreteze lumea, problema este de a o schimba". "Proletariatul nu are de pierdut decât lanţurile, el are o lume de câştigat". "Armele criticii, critica armelor", "Ceasul din urmă al exploatării capitaliste a sunat, expropriatorii sunt expropriaţi", "Religia este opiu pentru popor", "Proletariatul german este moştenitorul filosofiei clasice germane".
Este vorba de breviarul unei vulgate materialist-istorice care a izbutit să devină o ideologie galvanizantă. Deci nu o "ideologie rece" cum credea un altminteri excepţional cunoscător al marxismului, Kostas Papaioannou, ci una fierbinte, clocotitoare, intoxicantă, care promitea izbăvirea universală. Câte milioane de speranţe nu s-au agăţat de aceste formule quasi-magice crezând că se află pe calea către imperiul libertăţii. Eclesiologia leninistă avea în centru auto-desemnata avangardă, formată din revoluţionarii de profesie, cei care ştiau "ce-i de făcut".
Mai târziu, Ernesto "Che" Guevara avea să proclame: "Datoria oricărui revoluţionar este să facă revoluţia". Vulcanicul său anti-americanism (raţionalizat în anti-imperialism) exploda în sloganul: "Să creăm două, trei, mu