Am înţeles că progresul în România este inevitabil şi că votul meu contează
Am înţeles că progresul în România este inevitabil şi că votul meu contează
Alegerile din Duminica Orbului au fost ca o revelaţie. În ciuda cîrtitorilor de tot felul, am înţeles că progresul în România este inevitabil şi că votul meu contează. Un grup de analişti optimişti a socotit că, oricît s-ar fura, tot rămîne ceva şi pentru ţară. Noi însă muncim, nu gîndim, şi observăm că şi hoţia are părţi acceptabile.
Lucrurile sînt mai uşor de priceput dacă pleci de la ultima întîmplare furnizată de agenţiile de presă: un judecător din Arad a cerut treizeci de mii de euro şpagă pentru un dosar. Treijdemii. Cinci dosare înalţă o vilă. Vila rămîne în ţară, ca bun privat, înnobilează patrimoniul. Vila poate deveni oricînd o pensiune, slujind strategiilor locale privind turismul naţional. Atunci ce e rău la şpagă?
Un fel de analogie cu pilda magistratului. Alegerile scot în faţă un individ. Care, să zicem, va administra la un judeţ, într-un mandat, cam două miliarde de euro. Jumătate vine din fonduri europene, jumătate din bugetul ţării. Buuuun. În spatele alesului aşteaptă rozîndu-şi unghiile strategii. Păpuşarii. Ei l-au împins în alegeri, l-au plătit, l-au făcut om. Simbioza ales-strateg funcţionează perfect pe juma din sumă. De acord cu analiştii.
Dar strategul este şi el patriot. Şi contribuie la dezvoltarea durabilă. Cu cît mai mulţi strategi bogaţi, cu atît o ţară mai bogată. O demonstrează un conducător de club de fotbal uns cu toate alifiile. El, despre o ţară vecină: "Păi, ce ţară e aia, bă, cîţi miliardari are?". Moderatorul: N-are decît vreo patru sau cinci milionari, din cîte ştiu… dar la ei nu se prea fură, îi umflă. Renumitul conducător: "Păi, vezi, bă, păi, ei se pune cu mine, cu noi… cîţi miliardari are România? Şi ce