Ori de câte ori a avut prilejul, Caragiale şi-a bătut joc de exagerarea pompoasă a însemnătăţii presei. Înainte de 1989, gazetarul Caragiale a fost aproape trecut sub tăcere atât de presa oficială, deosebit de generoasă la aniversarea din ianuarie, cât şi de critica şi istoria literară, axată pe scriitorul Caragiale.

Explicabil.

A vorbi de gazetarul Caragiale înseamnă să aduci în discuţie realitatea politică de sub Carol I. Puteau fi comentate comentariile scriitorului la faptele mici şi mari ale perioadei – de la căsătoria lui Ferdinand cu Maria până la alegerile parlamentare – fără a face referiri primejdioase ideologic la monarhie, la votul liber, la partidele politice, la lucrările Parlamentului?

Şi, totuşi, Caragiale a fost un mare gazetar, unul dintre cei mai mari ai noştri. Redactor şi redactor-şef, proprietar de gazete, colaborator pur şi simplu, făcător de publicaţii şi, lucru deosebit de important, unul dintre cei mai profunzi analişti ai măreţiei şi decăderii presei noastre.

Întreaga sa viaţă trădează un gazetar pasionat: profesionist desăvârşit, conştient că desfăşoară o activitate care merită nu numai talent, dar şi trudă.

Cu toate acestea, ori de câte ori a avut prilejul, Caragiale şi-a bătut joc de exagerarea pompoasă a însemnătăţii presei. Pe vremea sa, ca şi acum, gazetăraşi de tot soiul, publicişti din turma lui Rică Venturiano, produceau pe bandă rulantă cuvinte umflate despre puterea presei, despre locul şi rolul presei în societate, despre cât de mult putea influenţa presa realităţile din jur.

Caragiale s-a definit în viaţă şi în opera sa prin spaima faţă de cuvintele mari, din toate domeniile: din politică, din presă, din amor, din literatură.

Sub acest semn, n-a ratat nici o ocazie de a înţepa cu acul său de satiric baloanele şi balonaşele care umpleau sp