Erou fără voie
– Flo-re-scu! Flo-re-scu! Flo-re-scu!
Nu înţelegeam de ce îi scanda numele lui Florentin. De dimineaţă nu se dezlipise de noi. Nu avusese când să se remarce, fără ştirea noastră, cu vreo faptă de letopiseţ. Florentin a salutat poporul cu mâinile sus, stingherit, şi s-a dat repede doi paşi înapoi.
– Hai să fugim de aici, că ăştia mă pun şef la FSN.
Nu l-am ascultat. Trebuie să recunosc, l-am invidiat atunci. L-am împins într-o parte şi am păşit până la balustradă. Mă aşteptam să mi se strige şi mie numele. Am dat cu ochii roată peste piaţă. Am făcut cu mâna. Am ţopăit. Nimic. Botoşănenii nu mă voiau. De fapt, nici pe Florentin nu-l voiau.
Ce se întâmplase?
Cine răzbea până la microfon începea să citească pomelnicul cu noua putere emanată din rândul revoluţionarilor. Când auzeau un nume, manifestanţii din piaţă îl aprobau cu aclamaţii sau îl respingeau cu huiduieli. În timp ce noi ne târam în patru labe printre picioarele revoluţionarilor care se băteau să ajungă la microfon, cineva citea o listă cu un FSN încropit pe coridor. În lista aia era unul Florescu, habar n-am cine. Unul destul de merituos şi de cunoscut, fiindcă numele lui era scandat cu forţă şi cu bucurie tocmai când am ajuns şi noi pe balcon. Însă imediat, de la celălalt balcon al revoluţiei, de la Comitetul Judeţean de Partid, cineva l-a contestat pe acel Florescu, cică fusese activist de partid în nu-ştiu-ce întreprindere, şi mulţimea a început să-l huiduiască. Nu prea rezistau FSN-urile alea mai mult de câteva minute. Însă, oricât de repede sucombau sub tirul de fluierături, apăreau altele şi altele într-un ritm căruia nu-i puteau face faţă nişte revoluţionari cu plămâni normali. Era prea mult de huiduit şi de fluierat.
– Fraţilor! Ascultaţi-mă pe mine! – a început să strige unul la microfonul de la teatru. Să vină Cur