Deşi în Europa se vorbeşte tot mai mult despre transparenţă, în România inclusiv procesul de legiferare a ajuns să intre în zona ocultă. Până acum ne întrebam cine se ascunde în spatele cui, cine finanţează ce şi de ce, al cui om e unul sau altul din actorii scenei publice. Iată că am ajuns, încetul cu încetul, să ne întrebăm ce va scrie în legile pe care Guvernul le promovează, cu mare tam-tam, în Parlament. A-ţi asuma răspunderea, ca unica formă de a adopta legi importante, a transforma în regulă o excepţie delicată pune în discuţie nu numai democraţia, dar şi ceea ce aş numi "starea psihologică" a guvernării. Pentru că un asemenea exerciţiu de autoritarism poate ascunde, inabil, o lipsă reală de autoritate.
Să recapitulăm. La insistenţele domnilor Băsescu şi Boc au fost sau vor fi adoptate, fără dezbateri, Codul Civil, Codul de Procedură Civilă, Codul Penal, Codul de Procedură Penală, Legea învăţământului, legislaţia privind salarizarea bugetarilor, legislaţia referitoare la restructurarea agenţiilor statului. Se pregătesc şi altele. E enorm. Iar în faţa acestui tren de legi, statutul Parlamentului nu mai e cel de gară, nici măcar de haltă. Legislativul pare mai degrabă câmpul gol, străbătut de şine ruginite. Pe bună dreptate, prin noua grilă a salarizării, un consilier al ministrului Justiţiei va avea un salariu mai mare decât cel al unui vicepreşedinte al Parlamentului. În sfârşit, s-a făcut dreptate.
Nu poţi să nu-ţi pui însă o întrebare. De ce a mai tunat şi fulgerat Traian Băsescu în favoarea votului uninominal, în aşa fel încât parlamentarii să aibă o reprezentativitate mai mare faţă de alegători? Dacă Parlamentul nu discută nimic important, dacă miniştrii sunt liberi să-l sfideze, iar nu-se-ştie-cine poate să îi înregistreze pe parlamentari oricând, ce mai contează reprezentativitatea? Cum să-i reprezinte deputaţii şi senatorii pe aleg