Spectacolul planetar oferit de Cupa Mondială de fotbal este comparabil cu o anumită epocă a Imperiului Roman când mulţimea nu cerea altceva de la împăraţi decât să-i dea pâine şi circ. Iar împăraţii cumpărau într-adevăr pacea socială oferind pâine şi nesfârşite lupte de gladiatori... Astăzi am putea spune că mulţimea nici nu mai cere pâine, ci numai circ. Competiţiile sportive internaţionale se derulează una după alta. Şi imediat ce se sfârşeşte una, încep fazele eliminatorii pentru următoarea. Dintre toate sporturile, însă, fotbalul este cel care a devenit drogul cel mai puternic, sursă primitivă de emoţie şi de defulare, delir individual şi colectiv, paleativ al vidului existenţial.

Fenomenul, sau mai bine spus pasiunea planetară pentru fotbal, a luat forme atât de monstruoase, atât de nefireşti, atât de surprinzătoare, încât a devenit subiect de studiu pentru sociologi, filozofi, psihologi şi eseişti. Unul dintre ei, francezul Paul Yonnet, autorul unei cărţi intitulate "O mână în plus", îşi pune câteva întrebări extrem de interesante. Este fotbalul un mijloc prin care poate fi stimulată prietenia şi înţelegerea dintre popoare? se întreabă el. Ei bine, răspunsul nu poate fi greu de ghicit. Nu, fotbalul nu contribuie nici la apropierea dintre oameni, nici la o mai bună cunoaştere a celuilalt, nici la surmontarea prejudecăţilor culturale, nici la promovarea unui spirit de toleranţă... Încă de când au fost inventate Jocurile Olimpice, adică din Antichitate, competiţiile internaţionale sunt destinate să pună în valoare identităţile, sunt o confruntare între identităţi, mai spune Paul Yonnet.

Concurentul numărul unu se umflă în pene până la delir şi îşi ascute toate armele agresivităţii pentru a-l învinge pe concurentul numărul doi care şi el se crede cel mai bun. Victoria înseamnă transformarea jucătorilor în eroi naţionali, înfrângerea devine tr