Eclipsa de Soare ce a avut loc în urmă cu exact o sută de ani, la 4 aprilie 1912 (17 aprilie, stil nou), a avut o particularitate curioasă: a fost inelară la începutul şi la sfârşitul parcursului său şi totală la mijlocul ei. Asta îi făcea pe astronomii din epocă, pe ziarişti şi pe toţi cei care au “chibiţat” evenimentul să o clasifice printre cele mai frumoase din mileniul al doilea, după cele din 1724 şi 1867, prevăzându-se că numai cele din februarie 1961 şi din august 1999 (pe care domniile voastre poate aţi avut plăcerea să le vedeţi!) vor mai fi la fel de spectaculoase. Eclipsele au fost întotdeauna calculate cu o precizie uimitoare, de numai câteva secunde... aşa că să nu ne mire dacă, exact la ceasul stabilit de astronomii din 1912, copiii şi nepoţii dumneavoastră se vor bucura de o altă eclipsă “voluptoasă”, în 2026, eclipsă care va fi totală pe teritoriul Franţei...

În 1912, calculele dlui A. Teodosiu, de la Institutul Astronomic şi Meteorologic de la Filaret s-au împlinit întocmai. Iată ce au văzut românii: fracţiunea diametrului aparent al Soarelui care a acoperit discul Lunii a reprezentat, pentru Bucureşti, 0,63 din unitatea pe care o reprezintă Soarele. Pentru Galaţi, fracţiunea a fost de 0,64, pentur Craiova 0,65, iar pentru Botoşani, 0,72. Mărimea fazei maxime a variat, pentru ţara noastră, între 0,60 la Constanţa şi 0,74 în nordul Moldovei, unde Soarele a fost cel mai mult acoperit. Eclipsa a fost doar parţială în România, pentru că ţara noastră s-a găsit în partea sudică a conului de penumbră, proiectat de Lună, şi mai aproape de linia de centralitate. Eclipsa a fost inelară pe “linia de centralitate”, adică în Venezuela, Guyana engleză, şi a devenit totală în nordul Portugaliei, nord-vestul Spaniei, golful Gasconiei, Franţa (cu Parisul), Belgia, redevenind inelară după Liege, de unde a traversat Germania, Marea Baltică, Sankt Petersburgu