Alegeri libere am vrut, alegeri avem. Cu carul! Dacă până acum ele ne-au mai lăsat câte un răgaz de doi până la patru ani, de acum înainte am încurcat-o: de aici şi până în 2009 vom avea parte de nu mai puţin de cinci runde de alegeri şi pe puţin două referendumuri. Deci şapte runde electorale. Una pentru europarlamentare, în această toamnă. Alegeri locale şi generale la anul. Alegeri prezidenţiale şi, din nou, europarlamentare, în 2009. Despre cele două referendumuri – pentru uninominal şi unul pentru ce se va mai ivi în bătălia dintre Palate, nu ştiu exact când vor avea loc. Dar vor avea.

Alegerile astea nu vin însă singure, ci cu tot convoiul de angarale aferent: cu campanii electorale de câte o lună cel puţin. Cu cheltuielile de operare a exerciţiului electoral. Cu cheltuielile propriu-zise pentru campaniile partidelor şi ale candidaţilor. Toate acestea vor însemna o gaură considerabilă într-un buget care oricum nu dă pe dinafară. Şi o blocare aproape totală a reformelor aflate în curs. România va fi, timp de doi ani, într-un soi de Carnaval de la Rio, cu „samba – si, trabajo-no”, cu politicieni dându-şi în stambă de dimineaţă până seara, cu războaie mediatice interminabile şi cu promisiuni pe măsura lipsei de şansă de a fi respectate. Este, trebuie să fim sinceri, o perspectivă cel puţin îngrijorătoare. O ţară întreagă va lucra – dacă va mai lucra – ca să hrănească această structură nesăţioasă şi profund ineficientă. Nu ştiu care ar putea fi alternativa, probabil că nici nu există vreuna în cadrul procedurilor democratice. Există însă riscurile creşterii până la niveluri îngrijorătoare, care să pună sub semnul întrebării însuşi rostul acestora, a absenteismului. Dar mai poate exista şi şansa ca sita selecţiei repetate să producă acea înnoire necesară a clasei politice, să aducă în prim plan acele figuri noi capabile să facă din politică o activitate profes