Mie mi s-a spus "să tac" de mii de ori. Aşa a fost şi pe data de 30 septembrie, 2009, când am lansat Uniunea Ardelenilor şi Bănăţenilor (UAB) în ziarul Kronika (maghiar) din Cluj. Am fost acuzat ca "mă dau cu ungurii". Fals. Ungurii, care ar trebui să fie preocupaţi mai degrabă cu scăderea catastrofală a numărului de maghiari, nu au făcut nimic, şi nu pot face nimic pentru autonomia administrativ - financiară a Ardealului şi Banatului. Sunt prea puţini şi devin din ce în ce mai puţini. Ne-am născut şi trăim în două regiuni importante ale Centrului Europei. Aduc argumente istorice care justifică revendicarea noastră. "Este adevărat, dar nu spune public..." îmi zic cei din jur. Şi totuşi nu se mai poate perpetua la nesfârşit acest jaf prin vărsarea la Bucureşti a tot ce agonisim anual. "Este adevărat, dar nu spune public..." Până când? Primesc mii de semne pozitive privind poziţia noastră de autonomie, din partea tuturor ardelenilor şi bănăţenilor. Regionalizarea putem să o considerăm ca un prim pas spre aspiraţiile noastre de autonomie. Îmi este teamă că ungurii vor strica finalizarea acestui prim pas. Ca de obicei, în numele "democraţiei" ungureşti, vor revendica o împărţire complicată, de neînţeles pentru majoritatea etniei maghiare şi marea majoritate a românilor din Ardeal şi Banat. De ce suntem noi altfel în sens negativ? Ne-am pus cu toţii această întrebare de aproape un sfert de secol. I-am întrebat pe semenii noştrii din alte ţări din fostul lagăr comunist, în special pe polonezi către care se îndreaptă toate privirile de 24 de ani. "Ne-am pus la putere elitele ne-comuniste" îmi răspunde un coleg din Cracovia. "Prin comparaţie, noi nu am avut un comunism de tip radical, balcanic. Am avut o mişcare de opoziţie extraordinară, Solidaritatea, o biserică catolică şi un Papă, victime ca preotul Popieluşko, o populaţie de 48 de milioane şi dragoste de ţară, care toat